Foto: Ilona Andrei/ Inquam Photos
Cu nervii întinși la maximum de cel mai înfricoșător conflict din Europa de după Al Doilea Război Mondial, incendiați la propriu de caniculă, amenințați de o teribilă criză economică și de o revenire în forță a pandemiei de COVID, trăitori într-o țară militarizată maladiv, care mimează democrația și e coruptă până în măduva oaselor, aproape cu totul lipsită de presă independentă și cu o opoziție abulică, ni se poate cu greutate reproșa că nu mai găsim resurse morale să reacționăm la strâmbătățile anunțatei reforme a învățământului.
Totuși, îndreptățite voci critice nu au întârziat să se facă auzite atât în cuprinsul societății civile, cât și în presa încă neaservită, arătând că, în felul în care e concepută, reforma este un eșec previzibil în scopurile ei declarate: îmbunătățirea educației copiilor noștri, repararea demnității cadrelor didactice, alinierea învățământului românesc la standardele academice ale lumii occidentale. Din această perspectivă, nimic nou sub soare. În ultimii treizeci și doi de ani, sistemul a fost pur și simplu zdrobit de false reforme, iar când, în sfârșit, părea să se așeze pe drumul cel bun cu Legea Funeriu, aceasta a fost masacrată de orcii și caracuda vechiului regim, reveniți la putere.
Neliniștitor în situația de azi e mai puțin eșecul încă unei reforme, cât faptul că, trecând legea, scopul ei nedeclarat va fi atins și, odată cu această victorie, sistemul va intra definitiv în colaps. În urmă cu puține zile, purtătorul de cuvânt al guvernului anunța, în treacăt, adevărata miză a „reformei”: desființarea Consiliului Național de Atestare a Diplomelor, Titlurilor și Certificatelor Universitare (CNADTCU), pe înțelesul tuturor, printre altele, forul suprem de sancționare a plagiatului, adică a hoției academice. Cu alte cuvinte, viitoarea lege va anihila ultima redută a rezistenței instituționale la furt. Sute, mii de hoți vor scăpa astfel prin ochiurile largi ale instituțiilor academice descentralizate (comisiile de etică ale universităților) și se vor bucura fără griji de foloasele necuvenite ale funcțiilor la care vor se cățăra cu o diplomă de doctor fals. Învederat spălător de cadavre academice, ministrul actual îi aduce un serviciu credincios încă unui superior vremelnic, aflat în dificultăți specifice. Anunțul purtătorului de cuvânt al guvernului a stârnit deja reacții vehemente, cu atât mai mult cu cât unii formatori de opinie au descifrat în poziția înaltă a celui care făcea anunțul înălțimea mizei amintitei manevre.
Dar cât de înaltă cu adevărat e miza desființării CNADTCU am aflat abia ieri, odată cu publicarea în presa centrală și de specialitate (Hotnews, G4Media, edupedu.ro) a mesajului pe care președintele Academiei Române și președintele Consiliului General al CNADTCU, domnul Ioan-Aurel Pop, îl transmitea pe un grup Whatsapp cu aproximativ o sută de membri, dintre care unii foști miniștri și rectori. Iată mesajul: „Dragi colegi, CNATDCU este o instituție anacronică și sunt de acord că trebuie desființată. Pentru plagiate avem comisiile de etică de la toate nivelele. Îmi cer scuze că intervin din afară, nemaifiind rector. Spor în toate! IAPop”.
Cele trei fraze ale mesajului sunt, pentru lumea academică românească, de o gravitate fără precedent. Ele sunt un atentat nu numai la corectitudinea demersului academic în general, ci la o categorie a spiritului care se cheamă claritate morală. CNADTCU este instituția care stabilește standardele pe care orice persoană implicată în actul didactic și de cercetare superioară trebuie să le îndeplinească pentru buna desfășurare a muncii pe care o depune. Instituirea respectivelor standarde garantează calitatea respectivei munci și îi imprimă etica. Ele consună cu standardele internaționale de calitate academică și sunt foarte greu de atins în condițiile vitrege în care se face cercetare în România (penurie de bază bibliografică, acces limitat la resurse de informare, de deplasare, bază materială precară etc.). Cu toate acestea, profesorii și cercetătorii din România, mai ales cei din generația tânără, înțeleg să le respecte și să le îndeplinească, adesea în schimbul unei largi felurimi de privațiuni.
Ca să publici, de pildă, un articol fie și în cea mai amărâtă revistă academică trebuie să treci prin furcile caudine ale unui proces care se cheamă peer review. Acesta presupune evaluarea respectivului text de câțiva specialiști pe care autorul articolului nu-i cunoaște și care nu au acces, la rândul lor, la numele autorului articolului. În acest caz, și cea mai mică suspiciune de plagiat aruncă articolul la gunoi, iar pe autorul lui în dizgrație. Poți, de asemenea, să lucrezi la un proiect ani de-a rândul, călătorind de cele mai multe ori pe cheltuială proprie la mari centre de cercetare din lume, să investești sute de ore în discuții cu colegi mai avizați din Occident, să-ți prezinți rezultate parțiale dinaintea unor comisii de specialitate, să trebuiască să-și revizuiești premisele, metodele, direcția cercetării, să depui o muncă titanică pentru ceea ce pare un amănunt, să fii mereu atent să citezi exact literatura de specialitate. Uneori poți constata, după ce depui tot acest efort, că te-ai înșelat și că trebuie s-o iei de la început. Dar faci toate astea pentru că ai acceptat că, pentru a-ți împlini vocația, trebuie să respecți normele de calitate. Un cercetător își dezvoltă, de aceea, nu numai pasiunea, ci și un acut simț etic. Nu vrei, după toată cazna, ca un favorizat din motive exterioare profesiei să ți-o ia înainte copiind, șpăguind, lingând și dându-ți cu balcanica tiflă. Cercetarea și predarea nu fac obiectul unor comportamente de brigandaj. Fiecare își gospodărește cum poate mai bine grădina și nu vrea ca ea să ajungă pe mâinile unor neaveniți fâșneți. Colegi cercetători din Occident își urmăresc cu râvnă de Erinii plagiatorii și nu se mulțumesc până când aceia nu suportă consecințele grave ale faptelor lor. Am remarcat în ultima vreme același tip de reacție la cercetătorii din generațiile mai tinere de cincizeci de ani. Pe bună dreptate.
De aceea, cele trei fraze din mesajul, e drept, privat, dar ieșit la lumină al Președintelui Academiei Române sunt menite să descumpănească întreaga comunitate academică din țară, care și așa abia se mai ține.
Și pentru ce? Pentru cine?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Fara lupta nu-i victorie !!!
Lucrurile se pot rezolva foarte simplu cu niste aplicatii de verificare a continutului si obligatia de "peer reviews" inainte de acreditare. Fiecare universitate isi poate permite un om care sa cerceteze continutul lucrarilor stiintifice cu aceasta aplicatie . Pentru peer reviews , trebuie sa fie desemnata o comisie care sa faca o analiza decenta. Dupa aia daca vedem plagiatori , ar trebui sa li se retraga drepturile "indrumatorului de doctorat" si celor din comisie pe un numar de ani pentru prima greseala si definitiv la recidiva .Si lor si universitatii care a patronat si validat samavolnicia.
Asta ar aduce si curatenia mult dorita in UNIVERSITATILE noastre. sa vezi iesiri la pensie daca incep verificarile din urma. . Eu pot sa pariez ca cel putin 50% din profesorasii nostri si-au plagiat tezele de doctorat. Unii din nemernicie , altii din prostie . Dar sincer sa fiu daca esti nemernic sau prost nu prea meriti sa fii profesor .
Dar nimeni n-o sa faca nimic pentru ca haimanelele si prostii sunt majoritari in sistem.
La cam 2500 de doctorate anual , cu 1 mil euro pe an buget, rezolvi problema imposturii doctorale . Iar mi se pare corect ca si doctorandul sa plateasca o suma modica de 300-400 euro pentru verificare doctoratului sau . O fi mult ? Eu cred a este foarte putin. si solutiile sunt foarte simple.
Tot vorbim de reforma in invatamant , pai eliminarea importurii universitare este primul pas .
Avem peste o sută de mii de titluri doctorale dobândite după 1990 și o marotă legată de plagiate. La o asemenea cantitate de teze, nu e de mirare. Și de-ar fi în cauză doar Ponta și Ciucă!... Plagiatul e o fraudă adânc înrădăcinată în chiar lumea universitară. Nu numai că sunt teze plagiate, dar în mare măsură ele nu au nicio calitate contributivă. Nu aduc nimic nou, nimic inedit, nu scot la suprafață nicio nouă idee în domeniul respectiv. Sunt doar texte care trec în revistă și comentează noutățile anterioare.
E politician? Da! Are doctorat? Da! L-a dobândit după 1990? Da! Ei bine, 99% e un plagiator. O știu și ei, o știm și noi fără să ne mai spună Șercan. Răul a fost făcut deja de mult. E ca și cu bomba atomică. Ai inventat-o, nu poți s-o mai dezinventezi. E o chestie de mentalitate, de cultură, care a prins rădăcini. Oricât ne-am inflama de indignare pe internet, lucrurile rele nu vor dispărea de mâine numai pentru că a făcut cineva, la supărare, o radiografie aici, iar alți câțiva și-au dat cu părerea. Mentalitățile se schimbă greu. Chiar stau și mă întreb, la ce bune toate doctoratele astea? Numai pentru că aduc un spor la salariu? Numai pentru că dau bine într-un amărât de CV? În lumea universitară, în cercetare ar avea un sens. Dar în rest?