Foto: Facebook PNL
Vedeam zilele trecute pe un post de televiziune un crâmpei dintr-o poveste despre Univers. Ideea centrală era că totuși nimic nu e veșnic. Știți, e destul de greu de imaginat din perspectiva unei vieți de om, dar, zicea cel care explica, totul are un final, se risipește, dispare. Uneori renaște, dar nu neapărat la fel. Și, când spun totul, înseamnă că totul de-a binelea, fără excepții.
În particular, ideea asta era centralizată pe nașterea, existența și dispariția stelelor. Evident, cu tot ce presupune corolarul astronomic al unei asemenea entități. N-o mai lungesc, remarcabil mi s-a părut modul fastuos în care orice stea care și-a trăit traiul și s-a răsfățat multă, multă vreme pe cer își încheie existența. Adică într-o uriașă, mirobolantă, flamboaiantă explozie, astfel încât norocoșii care sunt prin preajmă (înțelegeți, sper, ce vreau să spun), cască ochii mari, impresionați și definitiv căzuți în admirație.
Supernova! Ce splendoare, ce spectacol!
O minte mai deschisă ar putea să găsească tot felul de analogii, surprinzătoare ori ba, întâmplări personale ori te miri de unde, suprapunând întâmplarea în cauză peste evenimente din altă lume, din alte sfere.
Bunăoară, Partidul Național Liberal versus o supernovă.
Încercați să evaluați nașterea, creșterea și trăirea PNL în istoria neamului în general și, de-a dreptul, în viețile noastre. Poate nu știți prea multe, doar ce veți fi învățat pe la școală ori, mai nou, ce ați aflat scormonind coclaurile internetului. Dar, rezumând, pot garanta lucrurile simple și evidente, partidul a luat ființă cândva, cumva, s-a pus pe picioare cumva, cândva, a trăit viața lui de partid așa cum a fost (nu neapărat cum ar fi trebuit să fie, din perspectiva unora cărora le-a influențat viața) și, inevitabil, o să dispară cândva, cumva.
Știți ce? Nenea ăla deștept care știa de-ale Universului ne-a explicat că o stea, când trage să moară, dă niște semne. De regulă, de bătrânețe stelară. Știți cum e, stelară ori ba, nicio bătrânețe nu vine cu flori și vioiciune, ci cu betegeli, gâfâieli, oarece poticneli. La ea, la stea, poți fi sigur că tot procesul ăla de la cap la obștescul sfârșit e un proces natural și inevitabil, care curge într-un fel de algoritm aproape matematic, atât de riguros și previzibil e.
Că veni vorba de analogii, poate-ați băgat de seamă, PNL-u’ pare cam bolnav. O să ziceți că, deh, nimic nou sub soare, doar eu ziceam mai sus, e tot ceva care s-a născut, a trăit și, ca toate cele, dispare. I-o fi venit ceasu’. La noi la bloc așa se vede, că PNL devine, pe zi ce trece, o pitică și, mâine-poimâine, buuum! O supernovă.
Mă rog, sunt și sceptici care zic că n-o să fie chiar o explozie, că supernova, cum știe toată lumea, nu moare ca o proastă, neștiută și nebăgată-n seamă. Nu, ea face ditamai spectacolul, ca un imens foc de artificii.
PNL supernovă?! bați câmpii, zice vecinu’ de la șase. Mai degrabă o să iasă din istorie ca un vânt tras în lift pe tăcute, să știi de la mine.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Cu PNL am o „relaţie” mai aparte, fiindc-am fost unul dintre excentricii care, în celebra Duminică a Orbului, n-am votat FSN (cred că pe-atunci nu i se zicea încă PSDR), adică n-am votat Iliescu. L-am votat pe Raţiu la preşedinţie, PNL la senat şi MER (Mişcarea Ecologistă Română) la Camera Deputaţilor. Dl Cristian Tudor Popescu spunea, în documentarul despre evenimentele din ’89 realizat de Recorder, că la acel moment Iliescu era necesar. Nu ştiu dacă aşa a gândit atunci, dar ceea ce a spus după 30 de ani, a avut sens. Dacă n-ar fi fost Iliescu preşedinte, cred c-am fi avut un război civil în toată regula pornit, bineînţeles, de Iliescu şi ai lui. Comuniştii n-au renunţat niciodată la putere fără violenţă.
Dar este vorba despre PNL. Mi s-a părut că sună a „piaţă liberă”, a economie de piaţă, adică direcţia spre ceea ce ne minţea Petre Roman că ne îndreptăm. Mi s-a părut o direcţie bună, şi chiar era. Aşa am crezut până când a venit la conducere Brambureala Democrată cu acronimul CDR. Atunci mi s-a risipit idealismul şi am văzut politica reală. Mârâiturile în lupta pentru ciolan, dusă la un nivel de nesimţire care l-a întrecut pe cel al (neo-cripto)comuniştilor. Mă aşteptam ca cele două partide istorice să nu se mai ridice din praful prăbuşirii CDR. PNL, cumva, cu mulţimea sa de „aripi” (bătrâne, tinere, ciufulite... şi ce fel de alte aripi mai avea) a reuşit să nu rămână jos, împreună cu PNŢ-CD. PNL-iştii au reuşit să se agaţe de putere.
Din acel moment, de la sfârşitul aşa-zisei guvernări CDR, n-am mai votat PNL decât ca o contrapondere la PSD. Adică pentru ca în Parlament să nu fie la putere doar o singură specie de hoţi. Dacă-s mai multe specii, se luptă între ele iar jaful este mai mic. Şi, din când în când, le mai cade din mână câte ceva şi pentru noi, votacii. Aşa-zisele proiecte.