Când am ajuns student la Litere, printre primele lucruri pe care voiam să le știu și eu, și restul colegilor mei din anul I era ce și când predă Mircea Cărtărescu. Am aflat atunci că s-a pensionat, spre dezamăgirea colectivă.
Acum, când Valeriu Nicolae a scris pe marginea romanului „Copilăria lui Kaspar Hauser” semnat de Bogdan Alexandru Stănescu, profesorul Mircea Cărtărescu a scris un text care m-a făcut să mă frec la ochi. Valeriu Nicolae nu a cerut să vină CNCD-ul, nu a cerut să fie retrasă cartea și dată la topit sau să fie Bogdan Alexandru Stănescu alergat cu furci și topoare pe la târgurile de carte. Valeriu Nicolae a semnalat faptul că nu a existat o dezbatere pe modul în care sunt prezentați rromii în roman. Atât! Iar Mircea Cărtărescu spune că asta e delațiune, iar Stănescu e o victimă. E drept, autorul „Nostalgiei” are un stil specific atunci când își dă cu părerea, în special când vine vorba de subiecte controversate. Înainte de toate, Cărtărescu se asigură că ce scrie nu afectează subvenția traducerilor oferită de Institutul Cultural Român, fiind vorba de aproximativ 340.000 de euro, din 2010 și până acum, după cum reiese dintr-un document transmis de ICR către redacția ziarului „Puterea”. Tot el este cunoscut pentru opinia de tipul „un pas înainte, doi înapoi”. Fie când își pune la poza de Facebook „Votez USR-Plus” ca mai apoi s-o șteargă, fie când zice că Bob Dylan merită Nobelul, dar de fapt nu-l merită, dar dacă ne gândim mai bine poate că totuși îl merită – urma să iasă o carte de versuri tradusă de el, dădea prost la marketing să spună că Dylan nu merită Nobelul, că doar au trecut asta și pe copertă -. Ceea ce trebuie înțeles de aici este că Mircea Cărtărescu este foarte flexibil în opinii, nu m-ar mira să șteargă postarea unde îl acuză pe Valeriu Nicolae de „delațiune” și să facă, cum spuneam, doi pași în spate.
O altă opinie venită din partea unui literat, de data asta și patron de editură, Andrei Ruse, mă face să mă întreb dacă în rândul scriitorimii române se află oameni care suferă de analfabetism funcțional. Valeriu Nicolae a scris: „Nu moralizarea artei e ceea ce mă face să scriu asta, resping moralizarea artei!” Domnul Ruse a răspuns: „Cât despre moralitatea literaturii sau în literatură, mă retrag, vă rog, bufnind într-un hohot de râs grotesc.”
Iar apogeul l-a atins Ștefan Agopian: „În loc să vă bucuraţi că un cetăţean român de etnie romă a cumpărat şi a citit un roman excepţional, care, e drept, l-a indignat, voi săriţi cu gura pe el.” În registrul ăsta eu nu pot adăuga nimic.
Revenind la Mircea Cărtărescu, mai bine că nu l-am avut profesor. Nu vreau să-mi imaginez ce atitudine ar fi avut dacă vreun student ar fi spus ceva cu care nu este de acord sau, mai important, despre cineva din cercul lui.
Cât îl privește pe Valeriu Nicolae, să facă în continuare ce face, că face bine. Aștept același curaj și de la scriitorașii noștri, dacă își găsesc timp atunci când nu se duc să se laude unul pe altul sau nu merg în deplasări cu nevasta pe banii ICR.
P.S. Cineva mi-a spus că dacă voi îndrăzni să-l contrazic public pe Mircea Cărtărescu, niciun scriitor nu va mai accepta să îmi dea interviuri pe la târgurile de carte, iar pe la facultate voi fi judecat de unii studenți și chiar de unii profesori. Bine, persoana care mi-a spus asta a prezentat alt scenariu, dar să nu fim paranoici. N-are decât să fie așa, cu ocazia asta poate ne obișnuim cu ideea că „lumea literară” nu ar trebui să fie formată din scriitori și adulatorii lor.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Astea sunt faptele. Acum vin scriitorii care ne vorbesc de autonomia esteticului si de faptul că asta e viziunea personajului-narator, nu a autorului însuși. Suntem certați savant că nu înțelegem noi o noțiune de gimnaziu (da, aveți dreptate, e o teorie literara simplă de gimnaziu, deci un argument de doi lei). Că Valeriu Nicolae vrea poliția gândirii si cenzură etc etc. El a încercat sa se apere întrebând: ati fi putut scrie tot asa despre niste evrei? Exact, mă intreb si eu, puteam crea un personaj jidan pedofil sau ucigas de copii sau mai stiu eu ce era in prejudecata vremurilor?
Dar asta nu e tot. Ca să citez un prieten, in capul scriitorilor de la noi (nu toti, din fericire) este vraiște. Când le convine, afirmă ca sunt o voce care se adaugă la dialogul social. Cu alte cuvinte au o opera cu mesaj. Dau citate din același personaj-narator care, de data asta, se suprapune perfect cu vocea autorului însuși. Ne invită sa reflectam, să luăm aminte. Când nu le mai convine, afirmă că e doar estetic pur (sau estetica mizerabilista, obosita de niste decenii bune).
E o duplicitate trista.
Eu insa as zice altceva si i-as contrazice pe oamenii astia cu armele lor. Bine, bine, dar unde e valoarea aici? Unde e acel estetic cu autonomia lui? O avem? Sau agresivitatea de limbaj functioneaza doar precum hainele cele noi ale împăratului? Pentru că dacă te legi de ei, esti acuzat ca vetust, depășit (daca esti in vârstă), sau ca pudibond (pudibonda, daca esti femeie). Iată deci o tactică simplă de bullying cultural (inclusiv aceasta solidaritate de haită, o cârdășie), ca sa se ascundă gaunosenia unei cărți prost scrise.