Un tată care nu știe să umble cu un microfon sofisticat, o mufă și „șeimuiala” digitală pe care a primit-o de la fiul său de 10 ani

Foto: Getty Images

Am un prieten care mi-a povestit de curând o întâmplare cu mai mult tâlc decât pare. Și-a cumpărat un microfon sofisticat. Plin de încredere și mândrie, a încercat să-l monteze ca să-l folosească imediat. Multe încercări, niciun rezultat. S-a plictisit după o vreme, l-a pus pe un raft, s-a umplut de praf, așa că l-a pus resemnat într-o cutie și acolo a rămas. Uitase de el complet când, într-o zi, fiul lui de 10 ani care face ce fac fiii la zece ani, adică cotrobăie prin casă, l-a găsit.

- Tata, ce e cu microfonul ăsta?

- E stricat.

- Ai garanție la el?

- A expirat demult.

- Ce are?

- Nu știu, nu îl pot monta, e stricat, ți-am zis.

Copilul se pune pe căutat în alte cutii, încearcă mai multe cabluri, face ceva pe computer și spune:

- Gata, merge, vezi?

- Cum așa?! Ce avea?

- Nimic, îi trebuia o mufă, uite asta.

Am simțit o rușine cât casa, îmi spune prietenul meu. Să nu fiu în stare să pricep cum se poate conecta un microfon…

Dacă nu ți s-a întâmplat asta încă cititorule, pun pariu că ți va întâmpla așa ceva la un moment dat.

Și așa mi-a venit ideea conceptului de „digital shaming”. Nu am găsit pe nicăieri așa ceva descris, deși cred că este o temă foarte prezentă on și offline.

Pornesc de la una dintre definițiile mult prea folositului „shaming”. La noi i se spune „șeimuială” și se aude din ce în ce mai des în varianta: „m-a șeimuit de față cu toată lumea..” sau „x și-a luat o șeimuială pe fb de nu s-a văzut” . A „șeimui” pe cineva înseamnă a face de rușine, a umili, a dezonora sau a afecta cuiva reputația prin expunere publică și critică mai ales pe internet - cam cum a făcut foarte recent un soi de vedetă cu propria soție și fiică, de exemplu. E la îndemâna oricui să șeimuiască. Din păcate, activitatea asta - care nu aduce decât o minusculă și trecătoare răcoreală - a devenit un fenomen de masă și se petrece atât în online în mod curajos anonim, cât și în offline, în școli, în birouri, pe la ghișeele instituțiilor publice, dar și în familii, între prieteni, cupluri sau comunități de părinți, de vecini, de bloc, mai peste tot de fapt. E ocupație națională să scrii cât mai ațos pe grup, să pleznești în dreapta și în stânga cu verdicte și emoticoane și să vituperezi sub steag fals pe internet. Bariere de rușine cad pentru că educația și cultura nu mai echipează omul cu armele de apărare: gândirea critică, încrederea în sine, spirit comunitar, altruism și conștiință civică. 

E ocupație națională să scrii cât mai ațos pe grup, să pleznești în dreapta și în stânga cu verdicte și emoticoane și să vituperezi sub steag fals pe internet. Bariere de rușine cad pentru că educația și cultura nu mai echipează omul cu armele de apărare: gândirea critică, încrederea în sine, spirit comunitar, altruism și conștiință civică.

Nu asta e „digital shaming”. Conceptul la care m-am gândit vine dintr-o observație a felului în care diferite categorii de vârstă se raportează la mediul digital - de la a deschide un cont online la o clinică privată pentru că altfel nu mai vezi analizele, la manevrarea opțiunilor pe telefoanele inteligente că altfel nu te poți vedea cu nepotul din Canada, la plățile cu telefonul sau cu cardul fiindcă afară sunt 40 de grade și dacă nu achiți repede îți taie netul, la plăți online de rate fiindcă banca nu mai are sedii fizice, la cumpărarea biletelor de avion evitând toate capcanele de tip Priority care umflă costurile, la comunicările care vin doar pe email de la școală ori la teme care se dau doar pe whatsup. Sau o altă categorie de activități: cunoașterea programelor de realizare a prezentărilor în companii - pâinea oricărui corporatist, capacitatea de a cunoaște tipuri de fișiere, aplicații și moduri de transfer, dacă ai habar ce e bitly sau nu, cum se promovează pe social media și ce indicatori să folosești, lucrul cu tabele mari și baze de date extinse, adică toate acele instrumente digitale care ar trebui să ajute omul eliberându-l de povara taskurilor și de rutină și ajutându-l să-și crească valoarea pe piața muncii (obiectivul oricărui angajat).

„Digital shaming” este atunci când cineva te face de rușine - public sau privat, cu cuvinte sau cu atitudine, direct sau indirect - că nu știi să folosești digitalul. Cel care știe crede că îți este superior nu prin cunoștințe, ci prin abilitatea de a mânui aparate, cabluri, programe, aplicații, terminale, roboți etc. Problema nu ar fi că nu știi digitalul - se poate învăța iar coloniștii și emigranții digitali chiar fac eforturi. Problema este că cei care sunt apți digital cred despre cei care nu se pricep că au pierdut trenul, că sunt vechi, că nu mai au nicio șansă și nu au valoare. Se face astfel un transfer de decădere completă a individului respectiv - nativul digital are puțin respect față de aceste două categorii care se chinuie.

Doar educația poate să compenseze acest clivaj. Din păcate și ea stă ascunsă bine într-o cutie prăfuită. Ca mufa salvatoare a prietenului meu.

Data viitoare când o șeimuiți pe mama că nu știe să plătească curentul online sau vă pierdeți răbdarea cu un coleg care nu știe Canva, trageți puțin aer în piept și arătați-le. Vă faceți un bine pentru vremea când se va râde de voi că nu știți să vorbiți cu colegul robo.

Începând de la jumătatea lunii iunie, platforma habits.republica.ro a pus la dispoziția cititorilor un buton care le permite să consume articolele preferate cu ecranul pe modul întunecat. Implementarea acestei funcționalități este o etapă din proiectul editorial realizat împreună cu partenerii de la YOXO.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp