Ce ar trebui să fie Universitatea în sfera publică

De ce, din 2012 încoace, universitățile din România își asumă cu greutate – dacă o fac!? – una dintre misiunile publice esențiale: acțiunile pentru fortificarea credibilității ca for moral, integru în sfera cunoașterii și a relației cu studenții? 

Dacă dăm la o parte prevederi ale Cartei universitare, ale Legii Educației, ale altor legi privind cercetarea ș.a., ce rămâne?

O realitate care, din 2012, pare a se degrada. Plagiatele demnitarilor și pedepsele reduse pentru deținuți care scriu cărți științifice în închisoare, cazuri de hărțuire, luare de mită, abuzuri în funcție ș.a. Nu pot da cifre, dar se creează deja o imagine a vulnerabilității morale a universității. E, oare, adevărată această imagine?

De ce universitățile fac foarte rar front comun în fața proliferării unor fenomene rele? De ce nu își fac auzită vocea, de ce preferă „buncărele” pozițiilor didactice și de conducere, și nu ies de acolo pentru a contribui la modelarea integrității academice? Cum se explică această tăcere, cu excepția, deja notorie, a Universității din București?

Nu este normal ca media – care au avut și au un rol extraordinar în semnalarea și analizarea fenomenelor rele din universitate și, în general, din Educație – să nu întrebe, în afara Universității din București, și alte universități de ce nu își spun punctul de vedere? Dar, poate, au făcut-o, știu că au făcut-o, în unele cazuri, și refuzul sau tăcerea sau răspunsul uleios, „diplomatic”, care permite lărgirea breșei în corpul integru al universității, a fost tot ce au obținut. Cu una-două excepții.

Ne dăm seama cu toții că fenomenele re(a)le prezente în universități nu le pot fi atribuite în întregime numai acestora. În cazul „cărților științifice” ale deținuților, de pildă, e un lanț întreg: deținut-direcția penitenciarului-universitar-editor-judecător (care, în final, dă hotărârea de eliberare). Editurile, prin asociațiile lor sau în nume propriu, ca Humanitas, de pildă, au deja reacții clare în aceste zile. 

Ce scapă din discuție e un fapt esențial: în cadrul legislativ nu este menționat cine spune că lucrarea deținutului, înainte de a fi publicată, este lucrare științifică! Universitarii care au dat recomandări le-au dat, pare-se, pe titlul propus de deținut, spunând că, da, titlul e relevant pentru un domeniu științific! Oricum, rămâne dubiul privind girarea unor condamnați pentru fapte grave. De ce universitarii trebuie să gireze…reducerea pedepsei, alături de directorul penitenciarului, editorul și judecătorul?

Contextul creat din 2012 (plagiatul Victor Ponta), în ciuda efectelor negative semnalate, indică, totuși, și ceva pozitiv: sfera publică include, iată, teme care pun pe gânduri privind vertebrarea morală a unor corpuri profesionale, sociale. Cum răspund universitățile din România?

Nu privesc deloc cu seninătate aceste lucruri. Mi-am dorit să lucrez în universitate – care, pentru mine, a fost un reper intelectual, valoric, din studenție – încă dinainte de 1989. Nu a fost posibil atunci pentru mai mulți dintre noi. Cu atât mai mult, deci, cred că universitatea ar trebui să fie un corp profesional de elită, un reper moral și al integrității care să permită construcția caracterelor. Refuz ideea că universitatea este o fabrică de diplome, de beneficii, de prestigiu social căutat și dobândit neclar odată cu funcția. 

Uneori, îmi imaginez un moment zero al Educației. Pare imposibil. Cum să oprești timpul? Poate schimbând ceasul. Sau, poate, punând în operă o nouă ecologie a minții

Nu am nicio simpatie, din contra, pentru „colegii” care, prin actele lor, înoată în marea nepăsării în care s-au aruncat de pe o trambulină a dez-integrității. Îmi displac politicienii, unii foști miniștri, care chiar și azi au acea toleranță care caută mereu absolvirea de păcate în loc să se privească lucid și să realizeze cât de mult rău fac prin activitatea lor prost gândită, dar vehement susținută pentru a menține un nivel mediocru, încătușat de catena de partid, asfixiat de lipsa de curaj în a privi realitatea în față. Oameni care nu se gândesc la elevii și studenții care, mâine, ar trebui să fie în stare să facă România să funcționeze nu ca o bicicletă cu ghidonul sucit, evitând gropile pe care și le sapă în propria dezvoltare.

Uneori, îmi imaginez un moment zero al Educației. Pare imposibil. Cum să oprești timpul? Poate schimbând ceasul. Sau, poate, punând în operă o nouă ecologie a minții, ca să folosesc formularea lui Gregory Bateson și a altora, care i-au preluat ideile. Elevii și studenții noștri par să nu mai știe cum să unească punctele într-o linie, par să nu mai știe ce înseamnă relațiile între lucruri diferite, modul lor de a gândi și performanța socială nu mai includ, generic vorbind, interdisciplinaritatea și creativitatea, susținută de un atât de influent expert în educație cum este Ken Robinson. Într-un mediu tot mai tehnologizat, universitatea din România suflă greu într-o competiție în care e frânată de birocratizare excesivă, mimare a unor procese de structurare a sistemului, și, mai ales, de lipsa unei preocupări active și constante de educare a educatorilor.

Cred că putem face ceva în această direcție. Și mai mult. Și mai bine. Dar nu dacă tăcem. Nu dacă nu ne gândim în mod real la elevii și studenții noștri. Ei și ele sunt vii, identitatea lor nu e dată de cifre raportate, ci de dezvoltarea atestată în societate a potențialului lor de cunoaștere și contribuție la dezvoltarea economică și socială.

TEXT PUBLICAT PE BLOGUL AUTORULUI

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp