Foto: Jack Guez / AFP / Profimedia
La naștere, omul este doar un animal. Dacă crește în pădure, devine o fiară. Ca să poată trăi în liniște și armonie, împreună cu alți oameni, are nevoie de educație. Altfel, omul rămâne o fiară.
Pacea se învață, nu ne naștem cu ea. Un rol important al educației pe care o primim în copilărie este ameliorarea agresivității noastre naturale, instinctuale, cu care ne naștem. Însă educația este ca un sistem de operare, depinde mult de ce versiune primești. Iar pentru unii nefericiți, educația primită nu face decât să le ațâțe agresivitatea, transformând-o în ură față de alți oameni, adică împotriva dușmanilor ideologici ai educatorilor lor.
Sunt multe definiții pentru ură, toți înțelegem ce este ura, însă formula care cred eu că descrie cel mai bine acest sentiment este cea a lui Freud: "Ura este nevoia de a distruge cauza nefericirii tale." Conform acestei înțelegeri, ura este o nevoie, cauzată de suferință, nu este doar o dorință.
Iar unul dintre primele concepte pe care le învățăm în copilărie, chiar de la începuturile conștiinței noastre, este conceptul de proprietate. Copiii de doar câțiva anișori vor "să aibă" să fie "al lor" și smulg cu violență lucrurile din mâinile altor copii. Dacă îi lași, copiii se vor bate ca animalele pentru jucării sau dulciuri.
Totuși, agresivitatea umană naturală ajunge rareori la sadism. Ca să devină distructivă, furia trebuie alimentată cu ură. Ca să faci un copil să urască alți oameni, într-o asemenea măsură, astfel încât, crescând, să ajungă să le decapiteze copiii, trebuie să reușești să-l convingi simultan de două lucruri. În primul rând, că este absolut rezonabil să ucizi alți oameni, iar scopul scuză mijloacele. Iar în al doilea rând, că oamenii sunt diferiți, iar grupul "lor" ne-a deposedat pe "noi" de ceva.
Convingerea că proprietatea ta, ceva ce îți aparține de drept, ți-a fost sustrasă, poate genera manifestări monstruoase ale conștiinței umane. Aceeași senzație iluzorie de proprietate (mai ales asupra a ceva ce nu poți oricum să deții), generează un sentiment frustrant, care se transformă cu ușurință în ură la adresa noului beneficiar. E același tip de ură, atât la cei care își înjunghie foștii parteneri amoroși, cât și la palestinienii teroriști. Mai departe, cruzimea sau sadismul nu reflectă decât nivelul de ură al criminalilor.
Țările, societățile, popoarele sunt cu atât mai evoluate, mai dezvoltate și mai civilizate, cu cât prețuiesc mai mult viața umană. Sunt acele țări unde oamenii sunt salvați cu elicoptere de calamitățile naturale sau unde președintele însuși negociază viața unui singur ostatic răpit de teroriști.
Societățile înapoiate prețuiesc mai puțin viața umană. Acolo, "viața de după moarte" este foarte importantă. Iar deseori, mizele ideologice justifică pierderile de vieți umane. Modelul eroului, cel care ajunge să-și dea viața pentru un ideal, fie el național sau religios, este încă foarte admirat în țările înapoiate. Iar existența urii la adresa "dușmanilor" este un eșec al educației locale.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Voi progresiștii aveți impresia că dacă prețuiți viața (mai bine zis simpla viețuire materialistă) mai mult ca orice, atunci sunteți evoluați nevoie mare.... Dar ce preț are o viață goală, lipsită de spiritualitate? Și de fapt trebuie făcută o precizare: dacă aperi viața altora, chiar a celor cu care nu ai nicio legătură, atunci asta e ceva valoros din punct de vedere spiritual. Dar dacă aperi viața ta proprie în primul rând și cu orice preț, atunci ești doar un fricos jalnic, demn de tot disprețul. Iar prin viața ta ”suflă vântul” de goală ce e!
Când crești generații de monștrii lumea devine un loc periculos.
Mai exista insa o categorie care urăsc fara a avea însă cunoștințe asupra obiectului urii lor pe ăștia ii numesc naivi...ca sa nu le zic proști.
Se pare că istoria nu ne-a învățat nimic...in ciuda evoluției tehnologice.
Ai minte, poti judeca si singur, Dar voi va orientati dupa niste legi scrise acum 2000 ani de pastori nomazi. Ca niste oite cuminti ce sunteti.
Ok, in teorie. Dar noi aici in Romania nu stiu daca putem intelege problema de pe aceleasi pozitii. In primul rand, avem atata spatiu (vedeti densitatea umana in Fasia Gaza!). In al doilea rând acest spatiu in România este dat de un pământ extrem de fertil. Ai apa. O sămânță de iarba sau de altceva încolțește te miri unde, fara greutate. E usor pentru noi sa ii judecam, avand burtile pline si având apa la discretie. Am fost de doua ori in Israel si m-a socat ariditatea locului. Deci cand accesul la resurse iti este limitat, cred ca ainmai puțin siguranța zilei de mâine.
Altceva - buna observatia ca pentru culturile traditionale avem principiul vietii de apoi mai important decat viata asta. Asa era si la noi, de pilda la bunicii mei. Dar ghici ce? Asta le îmbunătățea si calitatea vietii de aici. In primul rând, nu mai aveau o frică de moarte. Era o seninătate cu care bunica scotea la aer, in fiecare vară, cufarul cu lucrurile de moarte. Le strânsese de pe la 60 de ani si a trait 94! Deci ea 30 de ani a trait cu așteptarea mortii, dar fără panica. Viata este valoarea suprema pentru omul recent individualist. Dar pentru ceilalti, nu - valoarea suprema ar trebui sa fie dragostea. Eroii de la Cernobil, care au securizat zona cu plumb si alte materiale, stiau ca radioactivitatea ii va ucide. Puteau spune:viata mea e valoarea suprema pentru mine, sa avem pardon, dar nu mi-o risc.
Culmea este ca atunci cand nu ai (si) alte valori supreme, si viata se devalorizeaza brusc. E un paradox. Am citit un articol despre eutanasierea medicala. Comentariile pe yahoo erau peste 3 mii. Din cat am citit, nu am gasit niciunul pro viata. Toti spuneau ca daca ar avea o boala grava sau o depresie mare, ar fi pro eutanasiere. Asta pentru lumea in care am copilarit ar fi de neconceput. Viat trebuie traita oricum. Oricat de grea, are rostul si măreția ei. Tocmai pentru ca, chiar si zdrobit, omul poate continua sa dea dragoste. Sa răspândească bunatate, si atunci rostul lui e implinit.