Foto - 14 mai 1948. Declararea independenței statului Israel
Puțin context
1. Israelul își declară independența pe 14 mai 1948.
A doua zi, pe 15 mai 1948, Liga Arabă declară război Israelului și armatele Egiptului, Iordaniei (pe atunci numită Transiordania), Siriei și Irakului (care a trimis o forță expediționară) intră pe teritoriului fostului Mandat britanic al Palestinei.
Așa începe primul război israeliano-arab. Războiul a luat sfârșit în 1949, ultimul armistițiu, cel dintre Israel și Siria, fiind încheiat pe 20 iulie 1949.
La sfârșitul răzbiului, Fâșia Gaza intră sub administrație egipteană, iar Cisiordania sub administrație iordaniană. Restul teritoriului fostului Mandat palestinian devine parte integrantă a statului Israel.
2. La începutul războiului, evreii din Israel credeau că forțele armate ale statelor arabe vecine sunt mult superioare celor israeliene. În consecință, se temeau în mod autentic că vor deveni victimele unui al doilea Holocaust, de data asta comis de arabi.
Așa încât primul obiectiv al evreilor din Israel în războiul care abia începea a fost acela de a rezista: dacă tot e să moară, s-o facă luptând. Aveau acum o țară a lor, un guvern al lor și o armată a lor, nu mai depindeau de alții, ca în Europa.
Relativ repede și-au dat seama însă că armatele arabe invadatoare sunt mult mai puțin competente decât credeau ei, așa încât au înlocuit obiectivul rezistenței cu cel al expansiunii. Teritoriul alocat Israelului prin partajarea de către ONU a fostului Mandat britanic al Palestinei avea granițe greu de apărat. În consecință, după ce le-a trecut spaima că vor fi anihilați de armatele arabe, israelienii și-au propus ca, dacă tot e război, să-și extindă teritoriul până la granițe care pot fi apărate cu relativă ușurință.
În fine, în ultima parte a războiului, după ce au văzut că obiectivul extinderii pe granițe defensibile poate fi atins, și-au propus un nou obiectiv: reducerea numărului de arabi de pe noul teritoriu al statului, pentru a putea avea o societate guvernabilă.
Asta e originea a ceea ce arabii palestinieni numesc Nakba – Catastrofa. În total, aproximativ 700.000 de arabi palestinieni au părăsit teritoriul Israelului așa cum a rezultat el în urma războiului din 1948-1949. O bună parte dintre ei au fost expulzați cu forța. O altă bună parte a plecat de bunăvoie, nedorind să trăiască într-un stat evreiesc.
Cei care au rămas au căpătat în bloc cetățenie israeliană și drepturi egale. De la bun început și până azi, statul Israel are ca limbi oficiale ebraica și araba. Și, vorbind de drepturi egale, statul Israel a fost și continuă să fie o democrație.
Arabii israelieni se consideră pe ei înșiși cetățeni israelieni și parte integrantă a societății israeliene. Șoferul de autobuz care pe 7 octombrie a reușit să salveze 30 de evrei israelieni în timpul masacrului de la festivalul muzical e arab (beduin) – și a declarat că a făcut asta în calitate de cetățean israelian: și-a riscat viața pentru a încerca să-și salveze concetățenii.
3. Nu există un stat palestinian anterior creării statului Israel. Arabii palestinieni nu sunt în situația polonezilor, de exemplu, care și-au văzut statul dispărând de câteva ori în istorie.
Există un drept legitim și recunoscut ca atare în dreptul internațional al arabilor palestinieni de a avea un stat independent și suveran pe o parte din teritoriul fostului Mandat britanic al Palestinei.
Dar un drept la un stat palestinian „de la râu până la mare”, adică pe întreg teritoriul fostului Mandat, așa cum pretind Hamas și alte organizații islamiste palestiniene, nu există și n-a existat niciodată.
4. Până în prezent, între statele arabe și Israel au existat trei războaie: cel din 1948-1949, cel din 1967 (când Fâșia Gaza și Cisiordania au trecut sub administrație israeliană) și cel din 1973 („războiul de Yom Kippur”, sau, în variantă arabo-musulmană, „războiul de Ramadan”).
Niciunul dintre ele nu a fost declanșat de Israel. De fiecare dată, statele arabe au fost agresoarele.
Cu toate astea, Israelul este prezentat constant ca stat agresor.
Iar Nakba – Catastrofa – este prezentată ca dovada supremă a agresivității israeliene. Cu toate astea, Nakba a fost consecința directă a primului război israeliano-arab. Adevărul factual este că nu avem de unde să știm care ar fi fost și cum ar fi evoluat relațiile dintre israelieni și arabii palestinieni dacă statele arabe vecine nu ar fi declanșat războiul din 1948-1949 și dacă ar fi recunoscut de la bun început existența statului Israel.
Că veni vorba, acele state arabe nu erau interesate în niciun fel de soarta arabilor palestinieni – ba chiar erau ostile (în ciuda retoricii publice) ideii unui stat palestinian.
Dacă deplângem – pe bună dreptate – soarta palestinienilor din Cisiordania și Fâșia Gaza, ar trebui să deplângem și soarta palestinienilor din așa-zisele tabere de refugiați din țările vecine Israelului, unde condițiile de viață impuse palestinienilor de țările-gazdă sunt adesea mai brutale decât cele din Fâșia Gaza și din Cisiordania. Dar despre asta tăcem.
Dacă susținem că în Cisiordania avem un regim de tip apartheid, fiindcă două populații trăiesc după două seturi diferite de legi (coloniștii israelieni după legea civilă și arabii palestinieni după cea militară, semnificativ mai restrictivă), ar trebui să susținem același lucru și despre statele arabe care au lagăre de refugiați palestinieni cărora nu le permit în niciun fel interacțiunea liberă cu societățile-gazdă și nici integrarea în respectivele societăți. Dar despre asta tăcem.
Revenind la motivul primului război arabo-israelian, cel din 1948-1949, acesta a fost unul singur: pământul. Cum Mandatul britanic fusese desființat pe 14 mai 1948, teritoriul său devenise „fără stăpân” și statele arabe vecine voiau bucăți din el (bucata cea mai mare o voia Iordania, care spera să ajungă până la Mediterană, dar care în final s-a mulțumit cu Cisiordania).
De-asta erau ele deranjate de apariția statului Israel: fiindcă o bucată din teritoriul fostului Mandat nu mai putea fi revendicată de alții (în speță, de ele). Cât despre arabii palestinieni, nu dădeau doi bani pe ei – cum, în realitate, dincolo de retorici și indignări oficiale, nu dau nici acum.
5. Deși Israelul este membru al ONU din 1949, deci recunoscut în dreptul internațional ca stat suveran și independent, Egiptul a recunoscut existența statului Israel abia în 1977 și Iordania abia în 1994. Ceilalți doi vecini ai Israelului, Libanul și Siria, nu recunosc nici azi existența statului Israel.
Cât privește statul palestinian, Autoritatea Palestiniană, care din 2007 nu mai administrează decât Cisiordania, recunoaște existența statului Israel din 1993. Hamasul, care din 2007 administrează Fâșia Gaza, nu recunoaște Israelul.
(Pentru cei care nu știu sau care au uitat, Israelul și-a retras administrația și armata din Fâșia Gaza în 2005. Singurul teritoriu palestinian aflat încă sub administrație militară – nu și civilă – israeliană e Cisiordania.)
Marea majoritate a statelor arabe sau musulmane nu recunosc nici azi statul Israel. Nu pământul mai e miza acum (decât poate pentru Siria și Liban – și sigur pentru Hamas), ci prestigiul regional. Statele astea (plus organizațiile islamiste) vor fiecare să ajungă să controleze Ierusalimul de Est (Moscheea Al-Aqsa în sens larg – după Mecca și Medina al treilea loc sacru al religiei islamice) și să capete astfel un loc special.
Ca de fiecare dată din 1948 încoace, arabii palestinieni nu contează de fapt pentru celelalte state arabe sau musulmane. Ei sunt doar carne de tun și pretext pentru acțiuni și declarații mult mai cinice și pământești.
(Altfel, e o ipocrizie sinistră să ceri vehement respectarea dreptului internațional când tu însuți încalci flagrant și continuu dreptul ăsta prin nerecunoașterea Israelului și/sau prin susținerea directă a organizațiilor care nu recunosc existența Israelului.)
6. Ce vreau să spun cu toate astea e că în realitate lucrurile sunt, ca de obicei, complicate. Ele nu sunt albe sau negre decât dacă le forțezi să intre într-un cadru ideologic predeterminat.
Există multă legitimitate în criticile la adresa Israelului și în sprijinirea cauzei palestiniene – dar și multă ipocrizie, răstălmăcire grosolană a faptelor, orbire ideologică (mai ales în zona stângii radicale și extreme) – și antisemitism.
Există multă legitimitate în susținerea Israelului – dar și multă ipocrizie (vezi antisemiți notorii ca Trump sau Viktor Orban care au devenit campioni ai cauzei israeliene), răstălmăcire grosolană a faptelor, orbire ideologică (mai ales în zona dreptei radicale și extreme) – și rasism anti-arab sau anti-musulman.
Cel mai sinistru e atunci când, în tot acest dialog global, victimele sunt împărțite în „victime bune”, care merită apărate și în numele cărora ne indignăm, și „victime rele”, aflate în tabăra incorectă, care merită să moară sau să sufere o soartă oribilă.
Abia ăsta e sfârșitul umanității.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Am doar câteva precizări Israelul nu a avut niciodată dorința de expansiune,ocuparea unor teritorii in urma războaielor a fost pentru negocieri ulterioare de pace.Peninsula Sinai a fost retrocedată Egiptului în schimbul tratatului de pace.
Nu cred că există legitimitate in criticarea Israelului care nu face decât să se apere,faptul că au o tehnologie super dezvoltată,potențial uman de calitate și sunt puternici militar nu ii face vinovați de nimic.
Diferența dintre Israel și toate statele arabe din jur este enormă din toate punctele de vedere...
Tensiunea a început in 1964 când Israelul a deviat afluenți ai râului Iordan pe teritoriul său ,Siria la rândul ei a incercat același lucru dar fara prea mari rezultate.
Soldații sirieni de pe înălțimile Golan au început să atace populația civilă israeliană.Iordania și Libanul s-au abținut de a ataca, dar Israelul a fost obligat să acționeze împotriva Siriei.
Mai târziu s-a format "Liga araba"Egipt, Iordania și Siria care au atacat pe data de 5 iunie statul Israel. Generalul Nasser a promis națiunilor arabe nașterea noului califat arab și raderea Israelului de pe fața pământului...
Rezultatul războiului il cunoașteți....
Așa că "mai ușor cu pianul pe scări"
Antisemitismul va merge întotdeauna mana in mână cu prostia și incultura....
Una e să comentezi, alta e să insinuezi că evreii merită să fie expulzați, disprețuiți și ce-o mai fi prin capul acestui „Andrei Ciornei”, pe care e clar că școala, cât o avea (că văd că i se pare că alții nu au destulă, doar pentru că nu gândesc ca el), nu l-a ajutat să gândească ca un om normal.
În rest, nu-i poți cere unui antisemit să știe ce-i aia empatie.
P.S. Ar fi bine ca moderatorii „Republica” să revadă și alte comentarii ale lui „Andrei Ciornei”, care părea extrem de îngrijorat de „propaganda evreiască”. Din altele mai vechi se simte o duhoare... cred că auristă, dar s-ar putea să mă înșel, că și ăștia sunt împărțiți acum (dacă i s-a părut AZI că a făcut-o pe deșteptul, ar fi cazul să înțeleagă cum funcționează memoria internetului).
Asta, daca mai intereseaza, chiar si Wikipedia ne poate face o idee!!