Bianca, o tânără dintr-un sat de lângă orașul Vatra Dornei, își amintește că avea numai 11 ani când a zburat prima dată cu avionul. Fusese un cadou de la tatăl ei, iar „avionul” era în realitate un motodeltaplan lansat de pe o pistă cu o lungimea de numai 550 metri de pe Aerodromul Floreni. A simțit un sentiment de bucurie și libertate nemaiexperimentate până atunci.
În clasa a V-a, Bianca Ianovici știa cu certitudine ce avea să devină când va fi mare: pilot. „Deși am mai considerat și alte opțiuni de-a lungul timpului, visul de a deveni pilot a rămas cel mai important!”, spune adolescenta. Fără a ierarhiza neaparat momentele fericite din cei 18 ani pe care-i are, tânăra crede că primul zbor este cel mai emoționant moment trăit. Își amintește totul de parcă ar fi fost ieri. Era doar o fetiță curioasă și plină de viață, cu părul lung, șaten, prins în două „măturele”, cu uniformă cadrilată, la care mama îi accesorizase un guleraș brodat. Atunci i-au fost alături tatăl ei, care între timp nu mai este, precum și proprietarul amplasamentului.
„Am decolat, mi s-a pus un nod în burtă, apoi ne-am ridicat. Un val de adrelanină m-a umplut pe interior. Am ajuns sus - liniște, o priveliște mirobolantă aș putea spune, întinderi nesfârșite de pământ și locuințe despre care, deși știam că sunt acolo, nu credeam niciodată că pot fi atât de frumoase în miniatură. Atunci am realizat ce vreau să fac pe viitor, vreau să zbor și să mă bucur de tot ce poate oferi această meserie. M-am simțit liberă, există și expresia populară «a fi liber ca pasărea». De fiecare dată când zbor, mă simt fericită și acel sentiment de libertate nu poate fi egalat de nimic altceva”, povestește Bianca.
La 18 ani, Bianca Ianovici, absolventă a unui liceu teoretic din Vatra Dornei, un orășel din nordul țării de numai 14.400 de locuitori, a reușit să ia cea mai mare notă la bacalaureat, să fie șefă de promoție și să ajungă cu un pas mai aproape de visul ei. Dorneanca a fost prima admisă, cu 9,98, la Academia Forțelor Aeriene „Henri Coandă” din Brașov. La numai două sutimi de perfecțiune, Bianca și-a adjudecat cea mai mare notă la examenul de admitere din țara, alegând specializarea „Piloți elicoptere”.
Răsărituri în fața culegerilor de matematică
Chiar dacă a concurat cu elevi care au făcut meditații „țintite”, adaptate strict cerințelor pentru examenul de admitere (mulți apelând chiar la cadre didactice din interiorul prestigioasei instituții de învățământ), Bianca s-a pregătit singură, a fost autodidactă. Și până la probele scrise, a avut de parcurs mai multe probe eliminatorii - controale medicale, examene psihologice, probe sportive, probe eliminatorii de limbă străină. Absolventă a unui profil de real, Bianca era familiarizată cu științele exacte, are o gândire tehnică, e ordonată și disciplinată. Și, ceea ce este esențial, are încredere în ea însăși. A ales să se pregătească singură pentru „proba de foc” a examenului de admitere – matematica. Și a exersat în fiecare zi, dar în mod orientat. Impropriu scris „zi”, căci nu o dată fosta eleva pierdea noțiunea timpului și răsăritul de soare o găsea în fața unui caiet și a unei probleme de algebră. A lucrat singură, atât subiectele publicate pe site-ul Academiei, cât și subiecte de la alte facultăți, precum Politehnică sau UBB-ul, întrucât a considerat că au un nivel de dificultate asemănător. Până la finalul verii, Bianca a terminat opt caiete de exerciții, neluând nicio meditație.
Fosta elevă a decis să nu își facă din rezultat neaparat un scop, ci să facă tot ceea ce ține de ea, pentru ca la final să fie împăcată cu ea însăși. În contextul dat, succesul a venit de la sine. Crede că autodisciplina și sportul au ajutat-o foarte mult, precum și echilibrul: când a fost de învățat, a învățat, când a fost de ieșit, nu a ezitat să iasă cu prietenii și colegii în oraș.
„Nu am avut niciodată perioade in care am vrut să renunț, am spus că dau tot ce e mai bun și dacă e să fie pentru mine, va fi; tot ce îmi doream era ca la final, indiferent de rezultat, să am o conștiință împăcată, pentru că am făcut tot ce ținea de mine. Părerea mea este că atâta timp cât îți dorești să faci ceva, meditațiile nu sunt necesare, întrucât avem acces la o multitudine de surse de informare”, spune Bianca.
Despre începuturi. Școala la sat
Deși are calități de lider, rezultate excepționale, intershipuri și voluntariate, Bianca nu se compară cu alții și nu are „aere de superioritate” - „fițe”,cum spun adolescenții. Poate și pentru că pentru tot ce a realizat până acum, a luptat foarte mult, singură. Primii ani de școală i-a făcut într-un sat – Dorna Candrenilor -, ca mai apoi să continue școala în Vatra Dornei. Această schimbare a venit „la pachet” cu foarte multe sacrificii, trezit de dimineață și navetă. În generală, tânăra a fost nevoită uneori să meargă la școală și să se întoarcă acasă cu „ocazii”, în lipsa unui autobuz școlar.
„La vârsta aceea, nu aveam un simt foarte dezvoltat în ceea ce privește perceperea pericolului. Făceam naveta în generală, zi de zi. Am mai mers cu ocazii și în perioada liceului, rareori, dar sincer nu m-am temut niciodată. Am făcut karate opt ani, probabil acest sport mi-a întipărit cumva în subconștient ideea că orice pericol ar fi, voi reuși să mă descurc. Ceea ce pare puțin plauzibil acum, considerând atât vârsta pe care o aveam, cât și recentele evenimente, precum cel din Caracal”, spune Bianca. În liceu, a ales să stea în oraș pentru a-i fi mai ușor. Despre cazul Caracal, tânăra crede cu tărie că e „o întâmplare tragică care a marcat profund conștiința națională” și, în special, o întreagă generație de tineri.
Bianca pare o tânără fragilă, dar dincolo de aparenta figură desprinsă dintr-un tablou de Degas, există multă determinare și forță. Acum un an și-a ajutat mama să organizeze înmormântarea tatălui ei. A fost un moment crucial, care a maturizat-o brusc. „Am rămas doar noi trei, eu, mama și sora mea”, rezumă adolescenta. S-a simțit responsabilă de exemplul dat surorii mai mici, nu și-a permis să se abată de la ceea ce trebuia să facă.
„Atunci când mă gândesc la tata, de care mi-e dor mereu, îmi vine în minte o poezie anume, scrisă de poetul George Coșbuc - «Decebal către popor». La un moment dat, e un vers absolut sfâșietor și realist în poem: «Din zei de-am fi scoborâtori,/ C-o moarte tot suntem datori!»”.
Adolescenta are o perspectivă realistă asupra vieții și e convinsă că norocul și-l face singur, omul, cu mâna lui. Sau aripile, după caz. Căci omul, la fel de singur, își poate făuri aripi.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Asta e de fapt România, dacă mai există ceva din ea.
Felicitări!