Vârf pentru doi. Aventura unei vacanțe pe munte în vremea covidului

Foto: Guliver Getty Images

Am o mare șansă: aceea de a împărtăși cu partenera mea de viață pasiunea pentru munte.
 Datorită acestui avantaj, din primul an în care ne-am cunoscut, am făcut, în medie, cam 5-6 excursii montane pe an.
 Cele mai multe, scurte, de weekend, în care plecam de vineri seară și ne cazam la o pensiune, urcam și coboram pe munte pe un traseu ușor sau mediu ca dificultate, în aceeași zi - sâmbătă -, iar apoi, în funcție de timp și chef, mai rămâneam sau nu o noapte la pensiune.
 Dacă pe vârf era vreo cabană, ne răsfățam cu peisajul și rarefierea aerului pe platoul din vârful muntelui în prima seară, înnoptam acolo și coboram a doua zi.
 În fiecare an, ne-am propus mereu să facem și câte o excursie mai lungă - de două, trei sau chiar patru zile de stat pe munte cu cortul.
 Excursie care se prelungea mai mereu cu relaxare în orașe sau stațiuni la baza muntelui, după coborâre.
 În ultimii patru ani, am reușit să-i cooptăm și pe prietenii noștri - Andrei și Cristina - în aventurile noastre.


Anul acesta, nu am reușit să ne sincronizăm cu niciunul din ei pentru excursia „cea mare”.
 Așa că am decis să mergem doar noi doi, așa cum mergeam la început.

Am luat în calcul mai multe opțiuni de trasee, pe care am început să le studiem la începutul lunii.
 Prognoza meteo era sumbră aproape încontinuu în toate zonele montane orientale și meridionale, pentru următoarea lună.
 Aveam doar o fereastră de cinci zile, la sfârșitul lunii.
 Inițial, aveam planuri de o excursie organizată în grup, cu un ghid, prin țară, pentru acea perioadă, dar pandemia ni le-a desființat fără milă.

Aveam mai multe obiective pe listă.
 Dintre toate, zarurile au picat în direcția Făgăraș, traseul din Sâmbăta de Sus către Moldoveanu și vârfurile apropiate: Urlea, Dara și Hârtopul Darei.
Citisem pe un blog al unor temerari cum că ei făcuseră într-o zi toate aceste vârfuri, de la bază și înapoi.
 Baza fusese, pentru ei, Cabana Valea Sâmbetei. 
Un loc la două ore și jumătate de urcuș din Sâmbăta de Sus, care ar reprezenta vacanța perfectă pentru cei ce își doresc câteva zile de relaxare fără efort, eventual doar cu plimbări leneșe până la râu.
 Pentru că amplasarea cabanei este strategic de încântătoare: în fața ei, se întinde o pajiște cu bănci și mese de lemn pe care poți lua masa; ceva mai încolo, o zonă bună de campare, chiar la baza râului care îți transmite din răcoarea lui; de cealaltă parte a râului, se înfige, ca un perete de brazi, pădurea.
 Pentru doritorii de obiective turistice religioase, de la cabană, se ajunge ușor la chilia lui Arsenie Boca.

Dar noi nu știam toate astea când ne-am căutat cazare.
 Motiv pentru care, am dormit în prima noapte în Sâmbăta de Sus, la Complexul Turistic „Floarea Reginei”.
 Un loc plăcut, de altfel, dar incomparabil cu cel descris mai sus.
 De acolo pornea traseul de două ore și jumătate către Valea Sâmbetei, iar apoi mai departe.
 Am ajuns la Floarea Reginei luni seară, pe la nouă și jumătate. 
Drumul din Iași cu mașina e de șase ore și un sfert, dacă nu faci pauze.
 Noi eram relaxați, și am făcut o pauză de masă binevenită în Pasul Oituz, acolo unde oprim de obicei când mergem în direcția Brașov-Sibiu.
 Motiv pentru care, am lungit drumul la șapte ore.
 Ne-am culcat devreme în acea seară.
 Fusesem amândoi obosiți în ultima perioadă, dormeam agitat și cu întreruperi.
 Aerul curat de pădure la baza muntelui ne-a prins bine, pentru că am dormit aproape zece ore neîntorși.
 La ora opt, eram jos, în sala de mese, cu măștile pe față.
 Cu bunăvoința unui personal foarte amabil, am luat micul dejun cu puțin timp înainte de ora oficială de deschidere a bucătăriei.
 Am mâncat pe terasă, apoi ne-am echipat, astfel încât la ora nouă și jumătate eram gata de plecare.

Drumul până la paradisul Valea Sâmbetei l-am făcut fluierând.
 Urcușul era paralel cu râul, motiv pentru care, deși aveam apă la noi, ne opream constant să ne îmbăiem mâinile și fața în apa răcoroasă. 
Plouase în ziua precedentă, așa că râul curgea cu volum și fermitate, precum părul fotomodelelor din reclamele la șampoane.

Odată ajunși la cabană, ne-am lăsat fermecați de ambient, și am decis că e cazul să luăm un prânz precoce: brânză cu mămăligă și clătite cu dulceață de afine făcută chiar acolo.
 Am lenevit ca gândacii la soare până la două și jumătate.
 Apoi am plecat.

Se făcuse mai cald decât ne așteptasem, motiv pentru care ne moleșisem cam tare.
 Văzusem prognoza de temperaturi, și știam că va fi cald la baza muntelui, dar eram siguri că ne vom răcori pe măsură ce vom urca în altitudine.
 Lucru care nu s-a întâmplat.
 Am făcut cam jumătate de oră prin soare, pe pajiște.
 După care, am început un urcuș destul de blând prin pădure, preț de vreo oră.
 Umbra coniferelor ne-a dat ocazia să ne revenim încet din moleșeală. 
Ne-au depășit, pe traseu, un grup de liceeni care urcaseră fără rucsace, doar să-și dea mâna, și care se întorceau în aceeași zi.
I-am depășit înapoi când au făcut popas și apoi cale întoarsă.
 A urmat o zonă superbă de jnepeniș.
La final, jumătate de oră de teren cu prundiș, în pantă abruptă de șaizeci de grade, până la Fereastra Mare.
 Pe drum, ne-am mai întâlnit cu niște turiști care coborau, și care ne-au spus că singurul loc suficient de plat, bun de campare, în apropiere, este chiar la Fereastra Mare.
 De acolo, cărările se despart în trei direcții, și în funcție de încotro o apucăm, mai găsim, la vreo două ore de mers, și alte locuri bune.

Am ajuns la Fereastra Mare pe la cinci.
Soția mea se simțea rău, motiv pentru care am decis să campăm acolo.
 În mod normal, am mai fi făcut măcar două-trei ore, dar nesiguranța locurilor de campat ne-a frânat elanul.
În plus, norii de ploaie se agitau în jurul nostru amenințător.
 Am pus cortul.
 Se răcorise, iar moralul nostru crescuse invers proporțional cu temperatura.
 Ne-am instalat în cort, ne-am făcut câte un ceai cald la primus și am luat cina.
Un prieten canin al muntelui, deosebit de prietenos, începuse să ne dea târcoale.
 Nu ne-a lăsat inima să nu îi facem cinste cu un sandviș.
 Am conversat despre nemurirea sufletului până pe la nouă, după care ne-am culcat.
 Sau am încercat.

Târziu în noapte, ne trezim de la lătrat puternic.
 Mă uit la telefon - era miezul nopții.
 Auzim voci de turiști.
 Amicul nostru lătra mai îndârjit pe măsură ce vocile se apropiau.
 Ajunși aproape de cortul nostru, băieții vorbesc între ei și trag concluzia că noi am fi stăpânii cățelului, care dumnealui ne păzește cu dârzenie cortul.
 Le răspund cu fermitate să nu-și facă griji: cățelul doar latră, nu mușcă, și nu ne aparține.
 Băieții trec mai departe.
 Noi ne dăm seama că e senin și lună plină, și că e numai bine de stat și admirat noaptea montană în toată splendoarea ei.
 Așa că facem asta vreun sfert de oră, alături de dumnealui, câinele.
 Până când ne pătrunde frigul în oase.
 Moment în care ne retragem în cort și încercăm să reațipim.
 Soția mea mai ușor, eu mai greu.

Ne trezim, tot greu, pe la șapte.
 Luăm micul dejun și ne reechipăm.
 Două sau trei rânduri de turiști harnici și temerari trec pe lângă noi, îndreptându-se către Moldoveanu.
 Din Fereastra Mare către Moldoveanu, săgeata scrie că am face cinci ore.
 Nu scrie dacă rucsacul greu e inclus în acele ore, sau nu.
 Pentru că mai toți turiștii care ne depășesc sunt hotărâți să facă traseul într-o zi, cu rucsace relativ ușoare.
 Noi cărăm cort, saci de dormit, butelie și primus, mâncare cât pentru două zile.
 Asta pentru că ne dorim să petrecem mai mult timp pe munte.
 E adevărat că ne-am putea lăsa un rucsac pe traseu și să îl cărăm pe al doilea, cu schimbul.
 Așa am făcut și anul trecut. 
Problema cea mare, în schimb, e apa.
 În ziua precedentă, ne dăm seama că am fost fatal de neatenți, și, din cauza căldurii, în ultima parte a traseului ne-am băut mai mult de jumătate din rezervele de apă.
 Pe la nouă suntem gata, și luăm o decizie drastic de precaută: nu mai facem Moldoveanu, ci doar celelalte trei vârfuri.
 Citisem pe blog-ul inițial că de la Fereastra Mare se face, fără rucsace grele, traseul pe vârfurile Urlea, Dara și Hârtopul Darei în patru ore.
 Adică noi le-am face în cinci, cu tot cu pauză.
 Dacă am trece și pe la lacul Urlea să alimentăm, am face, socotim noi, maxim șapte ore.
 Asta pentru că rucsacul cel mai greu - al meu, cu cortul - nu doream să îl lăsăm chiar oriunde. 
Pe munte nu se fură, dar când trăiești în România, paranoia îți intră în sânge.

Așa că pornim către Vârful Urlea - 2474 m.
 Facem cam o oră și jumătate până la el.
 Pe drum, ne întâlnim cu un cioban, care ne spune că după Urlea găsim izvoare „aproape, de la care îmi adap și eu oile".
 Ne bucurăm, deși asta înseamnă să deviem de la traseu. 
În mod normal, odată ajunși pe Urlea, ar trebui să ne întoarcem jumătate de oră, apoi să pornim către Dara și Hârtopul Darei.
 În aceeași direcție cu cele două vârfuri, este și Lacul Urlea, aproape de un refugiu.
Hotărâm, totuși, să urmăm indicațiile ciobanului cunoscător.
Mare greșeală.
 Dintr-o anume perspectivă, a eficienței de timp și de energie.
 Nu și din punct de vedere al spiritului de aventură.
 Pe care eu și soția mea îl avem din plin.
 Coborâm Vârful Urlea în cealaltă direcție, și ne așteptăm să găsim izvoarele la o distanță rezonabil de scurtă.
Imediat, ne mai întâlnim cu încă doi ciobani. 
Îi întrebăm de izvoare.
 Ne arată cu degetul oile, jos, într-o vale abruptă, ca o găleată, pe care o văzusem deja de pe Urlea.
 Înțelegem că oile tocmai se adapă de la izvoare.
 Care izvoare, nu se disting bine de la distanță, dar se vede refugiul și lacul Urlea, la vreun kilometru distanță.
 Așa cum Dunărea la Cazane pare accesibilă de trecut înot, dacă o vezi de departe, la fel pare un kilometru pe munte, într-o vale abruptă, fără cărare bătută.


Începem coborârea. 
Soția mea e veselă și optimistă.
 Îmi amintește că am venit acolo pentru aventură.
 Și coborâm.
 Și coborâm.
 Ca în bancul de la Divertis: „Calul alerga de mânca pământul. După ce mâncă vreo două hectare, se opri brusc și spuse: «Domnu’ injiner, am mâncat destul. Acum aș bea ceva.»".

Într-un final, ajungem în vale, la izvor.
 Cam într-o oră.
 Soarele dogorea de la începutul zilei, și nici o urmă de nor nu intenționa să ne dea vreo speranță de răcoare sau de vânt.
 În jur de 30 de grade.
 Nu mai prinsesem asemenea temperaturi pe munte niciodată.
 Inclusiv pe creastă și pe vârf.
 Ne oprim și ne alimentăm pungile de apă și gurile, amândouă însetate.
 Până aici, totul e bine.
 Mai mergem jumătate de oră și ajungem la refugiu.
 Acolo, ne oprim și facem o pauză mai mare.
 Mâncăm, apoi ne întindem la soare și ne expunem cât mai mult din piele.
 Cam o oră.
 E abia ora unu, avem timp.
 Pe la două, ne hotărâm să plecăm.
 Au trecut cinci ore de când am plecat, și am făcut abia un vârf din cele trei planificate.
 Dar ziua e lungă și vremea e bună.
 În plus, acum avem apă, și am luat și prânzul.

Ne uităm după traseu marcat - știam că trebuie să fie, de la refugiu, respectiv de la lac. 
Îl găsim repede.
 Ne luăm după marcaje, și înaintăm vreo sută de metri.
 Trebuie să ajungem din nou pe creastă, după care să o apucăm către Dara.
 Ajungem la un marcaj care ne induce în eroare: e o săgeată, dar nu suntem siguri în ce direcție arată.
 Un drum posibil ar fi către lac și apoi pe un drum nu foarte abrupt, dar mai lung, către creastă.
 Altul, credem noi, e mai abrupt, dar mai scurt.
 Nu vrem să ocolim prea mult, și nici nu vedem următorul marcaj.
 Sperăm să îl vedem pe drumul abrupt, mai sus.
 Pornim vitejește pe cel din urmă.
 Urcăm o porțiune la vreo 60 de grade.
 Vedem o stâncă care desparte două posibile urcușuri, și sperăm că unul din ele e rezonabil de urcat.
 Până aici, nici un marcaj.
 Panta devine mai abruptă - 70 de grade.
 Sunt mai sus decât soția mea, cu vreo 10 metri. 
Îi strig că mi se pare că urcușul din dreapta e mai accesibil.
 Din locul în care e ea, îmi strigă înapoi că o atrage mai mult cel din stânga.
 Avem amândoi în continuare rucsacele - eu de 15 kg, ea de 10-11.


Eu pornesc pe urcușul din dreapta, iar ea - pe cel din stânga.
 Stânca, în mijloc, ne desparte.
 Panta mea ajunge la 80 de grade.
 Norocul meu e că jnepenișul crește puternic pe stânci, cu rădăcini bine înfipte.
 Escaladez stânca, folosind jnepenișul drept punct de sprijin.
Găsesc, pe alocuri, spații unde îmi pot sprijini piciorul.
 Profit de ele la maximum. 
În rest, îmi pun la bătaie toți mușchii brațelor.
 Îmi mulțumesc eu mie că am avut voința să mă mențin în formă minimal, făcând gimnastică acasă și alergând pe malul Bahluiului, în ultimele luni de pandemie.
 Mă simt ca Tom Cruise în Misiune Imposibilă - scena în care el face alpinism -, deși știu că nu sunt nici pe departe la fel de temerar.
 Urcușul durează 15-20 de minute, din momentul când nu mai am contact vizual cu soția mea. 
Într-un final, ajung pe culme.
 Îmi iau 2-3 minute în care îmi trag răsuflarea.
 După asta, îmi scot rucsacul.
 

Încep să o strig pe soția mea.
 Mă îndrept către locul de pe culme, unde bănuiam că ar trebui să ajungă ea.
 Strig încontinuu pentru 5 minute. 
Niciun răspuns.
 Continui să strig și în paralel îmi scot telefonul și îl scot de pe modul avion. 
Mai întâi, o sun pe ea.
 Nu știam dacă poate răspunde.
 Dacă e în urcare, evident că nu. 
Nu reușesc să inițiez apelul.
 Nu îmi dau seama dacă e din cauză că ea are telefonul închis - nu mai știam sigur -, sau pentru că eu nu am semnal.
 Trec 15 minute.
 Nu știu dacă poate rezista atât agățată de stâncă.
 Îmi trec prin minte două posibile variante:
 1. și-a dat seama că e prea abrupt, și s-a întors către refugiu
 sau
 2. a cedat și a căzut.
Devin pesimist și încerc să sun la salvamont (0-SALVAMONT, văzusem recent pe un afiș). 
Fie ce-o fi.
 Îmi dau seama că eu nu am semnal.
 Deși telefonul îmi arată trei liniuțe în dreapta sus.
 Mă induce în eroare.

Încerc să apelez 112.
 Același rezultat.
 Încerc să gândesc rațional: dacă încerc să o găsesc eu, nu pot face aproape nimic pentru ea.
 Cu atât mai puțin să o car în spate, dacă e rănită. 
Văd, nu foarte departe, cărarea cu traseul marcat, care duce către creastă.
 Îmi spun: încerc să merg atât cât e necesar, până când obțin semnal.
 Apoi, sun la Salvamont, și îi rog să vină cu un elicopter.
 Știam că pe Vârful Urlea aveam semnal, așa că aveam speranțe.
 Îmi iau rucsacul în spate și pornesc hotărât către cărare.
 Nu fac nici doi pași, când, deodată, aud un strigăt.
 Nedeslușit.
 O strig pe nume din mers.
 Îmi răspunde.
 Mai fac doi pași și o văd.
 Ajunsese înaintea mea la cărare.
 Sentimentul din acea clipă e de nedescris.

De alergat, nu puteam, dar de zburat, am simțit că zbor.
 Am ajuns-o din urmă și ne-am îmbrățișat strâns.
 Ne-am așezat pe marginea cărării, și am făcut singurul selfie din acea excursie, plus câteva poze la stânca buclucasă.
 Eram fericiți.

Mi-a spus că a ajuns pe culme, s-a uitat câteva minute după mine, după care a pornit, mai repede, către cărare, intenționând să coboare, de data asta pe drumul marcat - pe la lac.
 Și ea credea că
 1. am căzut
 sau
 2. am coborât.
 A mers mai mult pe varianta a doua, optimistă.
 Mă striga și ea în tot acest timp.

Ne uităm la stânci și ne minunăm.
 În tot acest timp, noi ne-am strigat reciproc încontinuu.
 Dar stâncile dintre noi au acoperit perfect zgomotul.
 Cu greu ne-am auzit, atunci când nu mai era aproape nici un obstacol între noi.

Am pornit cu un nou recăpătat elan către creastă, apoi către vârfurile Dara - 2500 m - și Hârtopul Darei - 2506 m.
 Prima oră am făcut-o zburând.
 Apoi, am simțit din nou dogorirea soarelui.
 Am lăsat rucsacul meu pe traseu, și l-am luat pe al soției - mult mai ușor pentru mine.
 Am făcut cele două vârfuri cu determinarea de a ne vedea măcar acest scop dus la îndeplinire.
 Deși, așa cum am spus deja, scopul principal era deja îndeplinit: aventura.
 Și, în plus, o sperietură pe cinste.

Chiar pe vârfuri, ne-am întâlnit cu încă un cioban - al patrulea -, care avea toată turma cu el.
 Am conversat puțin.
 Am aflat că, deși în creștetul muntelui, nu face parte dintre „negaționiști”.
 Nu are așa multe motive să se teamă, dar e precaut cu turiștii, păstrează distanța socială.
 Ne-a spus că stă patru luni pe an în vârful muntelui, abia la sfârșitul lui septembrie coboară.
 Și că e mulțumit de ocupația lui.
„Nu toată lumea poate să aibă facultate."
 Ne-am bucurat de întâlnire.

Pe la ora 7 seara, am ajuns din nou la Fereastra Mare. 
Făcusem cam zece ore, de dimineață, de când plecasem.
 Am pus cortul, am făcut ceai, am mâncat.
 Ne-am odihnit.
 Eram fericiți.
 Am dormit mai bine ca în prima noapte.

A treia zi pe munte, am pornit înapoi către Valea Sâmbetei.
 Soarele puternic și căldura ne-au asaltat și de data asta.
 Eu, din cauză că nu m-am dat cu cremă de soare la timp, m-am ars tare pe mâini și pe picioare.
 Dar nu mai conta.
 Reușisem.

Din Sâmbăta de Sus, am pornit către Brașov.
 Am poposit acolo încă două zile, și ne-am revăzut cu un om drag care locuiește în zonă.
 Doar cu unul am apucat, deși aș fi vrut cu mulți.

Când am revenit în Iași, am simțit că „excursia mare" din anul acesta a fost pe măsura așteptărilor.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp