- Ce faci, nea Mihai?
- Mă... orice!
- Da un plecaș?
- Mă... oriunde!
- Bine, am priceput. La sterpe când mergi?
- Mă... oricând!
- Nu... serios acuma. Vreau să merg la sterpe cu dumneata. Fără bani.
Nea Mihai și-a încruntat mustața de Hitler. Mi-am ținut respirația.
- Mă... nu-i bun așe!
M-am întristat, dar nu m-am dat bătut.
- Îmi iau eu mâncare, cortul, tot, numai să vin cu dumneata. Și fac și treabă.
- Mă... te duci numa tu!
Inima mi-a urcat în gât.
- Mai am juma de săptămână, de miercuri înt-una. Io-ți bag în disagi. la câni, tot. Și te și plătesc omenește.
Dintre toți ciobanii din sat, cu nea Mihai m-am înțeles cel mai bine. Fiind venetic, îi lipsea acea autosuficiență specifică vechilor comunități de oieri, cea care îi face îngâmfați, rigizi, bășcălioși. Era un suflet mereu deschis, firav, instabil precum o casă cu ferestrele și ușile deschise larg, în care curenții vântură totul.
Miercurea următoare, am ieșit în Zănoaga Slăveiului. Entuziasmul, în loc să-mi dea aripi, mi-a irosit energia. De la șosea era cale de 4 ore. După vreo două ore de urcuș, greutatea din spate și dozarea neatentă a efortului parcă mi-a retezat tendoanele de sub genunchi. Mi-am abandonat hainele și bocancii de schimb într-un brad, aproape de cale, rostind un „Dumnezeu cu mila!” în loc de descântec de vreme bună. Am continuat să sui cu pași mici și rari.
În Zănoaga de Jos, m-am întâlnit cu ciobanul de la berbeci. La perdeaua din Zănoaga de Sus, mă aștepta Mitu Dochin, ficiorul care avea să îl schimbe pe cel de la berbeci, ca să poată pleca acasă. Lipsit de experiență, eu aveam să îl însoțesc pe nea Ioniță lu Țui la cioporul de sterpe. Mi-am intrat însă în rol abia a doua zi: n-avea sens să mai urc „la vârv” pentru două ceasuri, numai ca să am de unde coborî să fac zama de cină.
Mitu ca Mitu, eram oarecum prieteni, dar nea Ioniță a strâns din dinți când m-a văzut la târlă. Ne mai întâlnisem pe munte și mă știa turist.
- Mâncee-l-aar hiirișș pe Miihaai, păi di ce nu ieșî să-și facă la oi?! Lesna la toț să trimeată pe unu șî pe altu!
Am înghițit în sec și m-am uitat, instinctiv, în iarbă, să văd o gaură de șoareci în care să mă vâr. Dar nea Ioniță și-a așezat straița și pătureica în baracă, parcă uitând că exist. Apoi a șezut. Mitu a luat ciuhaiul cu zamă de pe foc și i l-a pus în față, pe podina patului acoperit. Sterparul a luat lingura, a învârtit cu ea prin ciorba de cartofi cu brânză smicurată, m-a privit lung pe sub sprâncene. Am îngăimat un „Ce?” pe care numai eu l-am auzit.
- Zama tu o facuș? m-a întrebat mai destins.
Am dat din cap, afirmativ, căci vorbele mi se încâlciseră-n gât.
- Naptii îs fierț, nu duduie-n ciuhai... Da daca ierea altu, îț da cu ie-n cap, că-s o gramadă de nahui care li-i sâlă cân văd crestele de slanină pin zamă!
A suflat în lingură, a gustat. Mitu era numai ochi, cu un zâmbet în așteptare; eu începusem să tremur.
- Apăi, mă, așe să șcimbă treaba. Asta-i zamă domnească!
Am răsuflat din străfunduri, cu lacrimi de ușurare în ochi. Eram expert la „napti sterparești”. În capitală, cât stătusem în gazdă, mâncam o dată pe zi pireu cu ochiuri și de două ori pe zi ciorba de cartofi cu brânză a sterparilor jieni.
Noaptea a trecut greu. Era lună plină, stâncile umede luceau, în târlă se băteau berbecii de răsunau toate căldările muntelui. Și-am dormit cu cojocul lui Ioiu. De fapt, nici nu era cojoc, ci instrument de învățătură de minte pentru cine nu-și aducea cojocul de-acasă. Croit rău, din doar două piei slabe (cojoacele se fac din 4-5 piei zdravene, de preferință de berbece), cojocul lui Ioiu abia dacă-mi ajungea la brâu. Noroc că-mi luasem cățelandrul flocos cu mine și mi-a dormit lipit de picioare. Alt noroc a fost că cerul îmi oferea o priveliște extraordinară și am avut la ce mă holba jumătate de noapte. La „giumatate la șasă”, nea Ioniță a hoit. Mitu i-a răspuns, eu n-am zis nimic. M-am ridicat, la fel ca ei, și m-am apropiat de vatră. Nea Ioniță mi-a cerut s-aprind focul, el și-a aprins o țigară. Mitu mi-a înmânat o fâșie de cauciuc.
- Știi cum o pațât țâganu cân s-o dus la oi? L-o-ntrebat unu: „Noa, țâgane, cum ai durnit?” „Biinie!”„Păi nu ț-o fost frig?”„Nuu!”„Păi ce-ai așternut su tinie?” „Straița!”„Șî su cap ce-ai pus?”„Straița!” „Șî cu ce te-ai coperit?” „Tot cu straița!” „Păi cum drac nu ț-o fost frig?” „O fost așe o caldură, c-am durnit tot cu genunțî la gură!” Așe șî tu cu cojocu haluia!
Nea Ioniță povestise molcom, fără pic de ironie în glas. Semn bun.
Am urcat cu oile la „Vârvu Nost”, adică al Slăveiului (trecut pe hărți, în mod eronat, Mija) prin Popa, o lăsătoare (culoar) înierbată prin jnepeniș, aflată ceva mai jos de Tăul Înghețat. Misiunea mea era să merg în urma oilor, să am grijă să nu rămână niciuna, să nu se rupă (separe) pe după roatele de jip. Aproape de vârf, nea Ioniță m-a chemat înainte.
- Mă, apăi tu ești baiat buuun...
M-am înroșit.
- Zău, am fost cu destui de-ahăștia ca tinie, c-or trimes destui prapadiț să le facă saptamâna cu Porcu (așa îl batjocoreau vecinii din Moliviș). Până s-agiungem sus, da drumu la o gramadă de bolovani. I-ote aci, vez? o fost on bolovan mare, l-o zmuls unu șî s-o rupt pamântu de ploi șî s-o facut suruptiș. Uitai să te-ntreb, tu nu pipi?
Ce să-i răspund?
- N-am țigări la mine.
- Păi nu ț-o bagat Mihai?
- Mi-o fost rușine să-i cer.
- Da iel n-o știut că pipi, da-l-ai hiriș?!
- Ei, nu! Da, oricum, bine că m-o lăsat să vin.
Mi-a înmânat o cutie de chibrituri.
- Ce să fac cu ele, că am!
- Mă, uomule, tacerea-i ca mnierea!
Am deschis cutiuța. Era dosită cu țigări Carpați, tăiate în două.
- Să faci binie să-ț agiungă!
- Da, lasă, nea Ioane, că pot și fără, să nu rămâi dumneata...
- Mă uomulee! Nu-ț comaaand, nu-mi comaanzi!
Așa am realizat că, în dosul vorbelor spuse răstit și a figurii permanent încruntate, nea Ioniță era un om dintr-o bucată, bun și cu simțul umorului.
Nea Ioniță fuma jumătățile de țigară cu o sipcă de lemn. Pentru mine, în schimb, fumatul lor era groaznic. Mă ardeam la degete, la buze, fumul îmi inunda ochii. Ciobanul mă privea amuzat, de parcă-mi zicea să-mi fie învățătură de minte. Eu visam la țigările lungi de un metru pe care Unchiu Culiță le fuma în Banat, când păștea oile în preajma fabricii de țigări de la Timișoara. „S-arunca rebuturile-n câmp. Ierea câte-o țâgare de-on metăr, dohăneam din ea o saptamână!”
După ce le-am dat câteva indicații unor turiști cehi, m-am apropiat de nea Ioniță și i-am cerut un foc. Mi-a înmânat bricheta. Am scos din buzunar o țigară cu filtru, am aprins-o și am fumat elegant, savurând-o din plin. Făceam eforturi să nu râd. Ortacul meu avea ochii cât cepele.
- Mă uomule, facuș ce facuș șî mă pacaliș! Cum de-ț deteră ahăia țâgări?
- Le-am zis că-s coleg cu un om rău, îmi ascunde țigările și le vinde la ciobanii de la alte stâni. S-or uitat la dumneata și-or zis ”gipsy, gipsy...”
- Mânce-i-ar hiriș cu pe tinie cu tot!
Părea enervat; eu nu mă mai puteam opri din râs.
- Am zâs că iești baiat bun, da tu iești on hoț! a exclamat.
Apoi a zâmbit. M-am bucurat nespus.
În jur de ora 14, oile s-au culcat. Ne-am așezat și noi, la dunga prăpastiei. Cu ochii spre Tăul Mijii, am scos să mâncăm. Între timp, un grup numeros de turiști a ajuns la lac. Douăsprezece corturi de aceeași culoare au răsărit în micul platou de pe malul vestic. Am mâncat în tăcere, am fumat, ne-am întins pe pătureici. Eu am ațipit în câteva secunde. Visam că venise ursul la oi, că-i dădeau câinii roată. Am tresărit. Câinii lătrau aievea, dar nu la urs. Ca din senin, pe buza prăpastiei apăruse un om. Nea Ioniță a ocărât câinii. Am observat că bărbatul avea pantofi cusuți cu sârmă și că ținea în mână o biblie fără cruce pe copertă.
- Mă uomule, cum hiriș agiunsăș aci?
Străinul a zâmbit, și-a tras câteva clipe sufletul.
- V-am văzut de jos, de la lac. Păstorii de oi sunt bine văzuți în ochii Domnului.
Am pufnit ironic, nea Ioniță s-a încruntat.
- Mă uomule, io te-ntrebai cum agiunsăș aci pe râptil-eștea.
- A! Păi, ia uitați, am plecat așa, am cotit așa, am urcat așa, pe urmă așa și-am ajuns.
În timp ce vorbea, se uita spre Tău și desena, cu mâna în aer, un traseu imaginar.
- Credeți în Dumnezeu? Domnul Isus are multe pilde cu păstorii de oi.
Eram numai ochi la nea Ioniță. Făcea niște grimase de mă treceau fiori. Și-a pus cizmele în picioare, s-a proptit în bâtă și s-a ridicat.
- Numa hiriș te-adusă pân-aci! Știi pe un să te-ntorci? Te duci așe, dupa aia așe, ș-așe ș-așe. Înțalegi? Să nu te pună hiriș să te scobori pe un te suiș, că te surupti hiriș, șî ne ia Poliția că te-am țâpat noi.
- Domnul Isus a spus: „Vă trimit ca pe niște oi în calea lupilor.”
- Îi treaba metale cum te-o fi trimes cin te-o trimes, nu-i treaba me. Nu-ț comaaand, nu-mi comaanzi! Să-ț măi esplic o dată pe unie s-o iei?
Străinul s-a crispat, a îngițit în sec. A pornit voinicește în direcția indicată de nea Ioniță. De cum a dispărut din ochii noștri, nu m-am putut abține și-am izbucnit într-un râs copios. Dar ciobanului nu-i ardea de râs. S-a uitat spre Tău, apoi spre mine și iar spre Tău.
- Ia hai oțâră.
L-am urmat pe coastă în jos, nu prea departe. Împlântat perpendicular pe versant, un țanc de-un stat de om părea că stă să se prăvale în hău.
- Ia-u ce mă gândi: dăm drumu la ptiatra ahasta șî, cân o da-n Tău, îi împle pe-ahăia cu apă. Să-i vez atuncea cum s-or sparia!
M-am uitat în jos, să mă asigur că nu se află nimeni pe traiectoria pietrei. Ne-am proptit amândoi cu spatele-n râpă, cu picioarele pe țanc.
- La tri împingem amândoi. Un, doi, tri! Măi o dată: un, doi, tri!
Țancul a început să miște. Am opintit de câteva ori, nici vorbă însă, să-l urnim la vale.
- Mânce-l-ar hiriș de cleanț, că n-avem noi o rangă!
Din spatele muntelui, un nor negricios, de dimensiuni reduse, ne acoperea cu repeziciune. Pentru că soarele era în fața noastră, norul nu ne-a umbrit și nu l-am observat până când grindina măruntă ne-a întrerupt efortul. Am abandonat țancul și am alergat la străiți, să ne adăpostim sub pelerine. Grindina era tot mai mare, loviturile tot mai dureroase. M-am învelit, ghemuit, în pelerina de folie. Scâncind, cățelandrul mi s-a strecurat la picioare.
- Ei, mânce-o hiriș!
Răpăiala a ținut mai puțin de un sfert de ceas, în rafale cu gheață când deasă și măruntă, când rară și mare. Pelerina mi s-a găurit ciur. Când am ieșit de sub ea, un covor de mărgele înghețate strălucea frumos în bătaia soarelui. Pelerina neagră, din prelată cauciucată, a lui nea Ion, făcuse față cu brio grindinei.
- Au, mânce-mi-i hiriș! a exclamat cu satisfacție.
Mi-a arătat cu mâna spre Tău. Corturile erau franjuri, culcate la pământ. Pe lângă ele, oamenii se mișcau precum furnicile pe mușuroiul stricat.
Am părăsit Zănoaga Slăveiului, duminică la amiază, cu lacrimi în suflet. Nici măcar nu îmi amintesc cine-a venit la schimb. Aveam să calc din nou acolo abia după un an, de data asta ca proprietar de oi. Cei doi ortaci, pe care nu se cade să-i amintesc, mi-au făcut viața un coșmar. La jumătatea săptămânii, unul din ei mi-a și spus în față, amenințător: „Vez că n-ai fost niciodată la oi cu oameni ai dracu!” La fel ca și cerul, până duminica la schimb, sufletul mi-a fost mereu mohorât. Le-am purtat ranchiună mulți ani, până în ziua când am realizat că experiența prin care m-au trecut face parte din tiparul clasic al oricărei inițieri.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.