Foto: Getty Images
Se apropie Sărbătorile și crește presiunea. Să fim mai buni, să dăruim, să donăm, să ajutăm. Apoi, până de 1 Iunie, avem un respiro binemeritat. E plin Facebook-ul în perioada asta de cazuri reale: copii flămânzi sau bolnavi, vârstnici sortiți să trăiască nedemn, animale abandonate. Și e plin de influenceri care și-au propus să mă facă să mă simt vinovată de Crăciun, ca să se simtă ei generoși. Nu mă refer aici la persoanele publice care conduc acțiuni umanitare pe tot parcursul anului, de ani buni. În fața acestora mă înclin și în aprilie, și în septembrie, nu doar în decembrie.
M-am implicat, de o vreme, într-un caz susținut de asociația Totul este Posibil, condusă de Eliza Nițescu. O asociație mică, care se zbate să facă bine în jur, nu poate să își asume povara unei întregi familii vulnerabile. Mai ales că, de obicei, nu se confruntă cu un caz, ci cu zeci, care nu ar trebui să existe într-o țară europeană, dacă autoritățile și-ar face datoria. Vasilica, o tânără de 31 de ani, dintr-un sat din Moldova, are trei copii. Din relația anterioară, o fetiță de 12 ani cu probleme psihice și tentative de suicid, și din cea actuală, o fetiță de 3 ani cu probleme cardiace și un băiețel de 10 luni. Lucrează cu ziua în vie, în gospodăriile oamenilor, sapă, taie lemne. Dacă are noroc, mai face o curățenie, dar cererea e mică. Acolo unde poate, ia copiii cu ea la lucru. Când nu este posibil, îi lasă în grija fetiței celei mari și încearcă să vorbească cu ea tot timpul la telefon, prin căști, ca să nu se întâmple ceva acasa. Partenerul bea alocațiile copiilor, e violent, îi ține pe un hol în afara casei, dorm cu toții în frig, pe ciment, la propriu.
Și autoritățile statului o amenință că îi iau copiii. Nu sunt soluții pentru o mamă care nu vrea să renunțe la copii. Că statul cheltuie mai mult cu îngrijirea a trei copii, decât ar cheltui dacă ar ajuta mama să obțină o locuință socială și să își poată crește copiii, pe cine interesează?
Vasilica a avut ocazia să se mute departe, la oraș, într-un apartament mobilat și încălzit, fără chirie, cu taxele plătite de un suflet mare. A avut ocazia să meargă la un adăpost al victimelor violenței domestice, unde avea asigurate masă-casă, asistență medicală și psihologică. Fetița ei a avut ocazia să înceapă online o terapie. A refuzat într-un mod de neînțeles pentru noi, toți. Primul sentiment a fost de neputință. Poți ajuta doar pe cine se lasă ajutat, am dat din umeri descurajată. Am trimis Vasilicăi două cutii mari, pline cu haine potrivite și lucruri utile. Altele nu mai am de dat (deși cu siguranță aș mai găsi ceva de care mă pot lipsi eu sau copiii). Apoi, Vasilica a plecat de acasă, cu copiii. Nu a putut lua mai nimic cu ea. Păi, mai merită ea să îmi fac griji? Să pleci cu copiii în brațe, în prag de iarnă, la 150 de kilometri de casă, e un act de mare curaj. Vasilica a ales. Și a ales asumat, drumul greu. S-a rupt de relația abuzivă, a scos copiii din mediul toxic, a luat în administrare o casă goală, a făcut rost de lemne, s-a angajat la o fabrică. Răspunsul este da, de 100 de ori, da.
A ales această variantă, în ciuda tuturor sfaturilor, riscând să-și supere “binefăcătorii”. Mi-a explicat de ce: s-a mutat mai aproape de familia ei. Ca să fie ajutată? Nu, ca să ajute. Urmează să se mute la ea, mama ei de 49 de ani, “bătrână și bolnavă” și sora ei de 13 ani, cu probleme mari. “Eu sunt tare, pot duce multe.”
La scurt timp după ce s-a mutat, am aflat că, Vasilica, întorcându-se cu fiica cea mare de la medic, a găsit în gară o orfană de 17 ani, plângând, că dat-o tatăl ei afară din casă. Fetița Vasilicăi a spus: “mami, eu nu plec fără ea, pe noi ne ajută cineva, dar pe ea n-are cine, bine primim - bine facem.” Și au luat-o cu ele acasă. Cât de simplu sună aceste cuvinte, și ce implicație au ele?
Tot ce am salvat eu vreodată, de pe marginea drumului, sunt câini și pisici. Și atunci mi-a fost greu să îi hrănesc cu biberonul până au făcut ochi, sau să îi duc la veterinar și m-am plâns în toate părțile. Eu nu am venit niciodată acasă cu un copil găsit abandonat în gară, deși aveam cu ce să îl hrănesc sau unde să îl culc. Dăruiesc meschin, din ce am, din preaplin. Mi-am dăruit cizmele de zăpadă cu gândul că îmi cumpăr altele. Puteam să cumpăr unele noi și să le dăruiesc pe acelea, dar nu am făcut-o.
Copilul sărman care primește ciocolată în decembrie, sub presiunea exercitată de “Fii bun de Sărbători”, are nevoie de cizme și de haine groase în ianuarie, de periuță și pastă de dinți în februarie, de caiete și creioane în martie, și tot așa. Noi, ăștia cu soare în suflet, care ajutăm de Crăciun și de 1 Iunie, o facem pentru noi, nu pentru alții, să o recunoaștem cinstit. Altfel comand online rochia, la care mă gândeam încă din noiembrie, după ce am donat pe Facebook spre o cauză socială, nu? Mă umplu de inimioare și de comentarii pozitive, sunt o persoană plină de compasiune, merit și poșeta, bonus. Win-win.
Am ales să mă refer strict la persoana mea. Fiecare se poate analiza si vedea dacă iese pe plus sau pe minus. Nu doresc să arăt pe nimeni cu degetul, nici nu cred că am ce învăța pe alții. Consider că răspunsul stă în constanță și în consecvență. Mulți dintre noi avem cauze către care direcționăm donații recurente. Fie că sunt asociații în care credem, fie că sunt persoane vulnerabile.
Două lucruri am înțeles de la Vasilica:
1. Atunci când mă decid să ajut, trebuie să o fac așa cum poate persoana vulnerabilă să primească, nu cum vreau eu să ofer. Degeaba mă consult cu specialiști (ONG, psiholog, medic), facem un plan pe termen lung, deștept și rațional, iar apoi nimic nu funcționează: Vasilica ratează întâlnirile online cu psihologul pentru că nu s-a trezit. (Că nu a dormit toată noaptea din cauză că bărbatul a venit beat și e violent, iar ea doarme cu copiii pe un hol, pe ciment și copiii au bronșiolita, asta e altă poveste. Sau nu?)
2. Am înțeles ce a a vrut să spună N. Steinhardt în Dăruind vei dobândi. “Hristos ne cere imposibilul, să dăm ce nu avem… Nu din prinosul , nu din puținul tău, ci din neavutul tău, din ceea ce îți lipsește. Dăruind altuia ce nu ai – credință, lumină, încredere, nădejde – le vei dobândi și tu.” Și am înțeles că eu nu voi putea face asta niciodată.
Vasilica are în ea o demnitate și o asumare, pe care rar le-am întâlnit la oameni care nu trăiesc atât de precar. Nu s-a plâns niciodată, nu a cerut nimic pentru ea. De câte ori am vorbit cu ea la telefon, am aflat care îi sunt lipsurile doar dacă am întrebat țintit. Și atunci, mi-a spus doar despre nevoile copiilor: lapte praf, medicamente, produse de igienă, hăinuțe. Ea dăruiește din ce nu are, un cămin unei orfane, alături de copii ei. De aceea, o respect.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.