Vești bune din Turcia: pare să fi apărut omul providențial, care să „salveze” țara din mâinile președintelui Erdoğan

Foto: Actualul președinte al Turciei, Recep Tayyip Erdoğan (dreapta), se prezintă în bannere alături de Mustafa Kemal Atatürk, fondatorul Republicii Turcia, de Ziua Victoriei (30 august, Samsun)

În Turcia, un nou partid pare să aducă speranță celor ce au ajuns la limita răbdării și la capătul economiilor. Costul vieții a atins niveluri fără precedent, salariul minim, de aproximativ 500€, nici nu mai acoperă de multe ori prețul chiriei. Alimentele zilnice, fructele sau legumele, au prețuri „europene” (doar pâinea albă, în special cea subvenționată de guvern, are prețuri mai omenești). Așadar, brutăriile private - atât de populare pentru produsele lor tradiționale (simit, börek etc.) - cam rămân fără clienți. Însă, dat fiind că aceste delicatese au acum prețuri de Berlin Kreuzberg, nici nu mă mai miră de ce.

Desigur, situația nu e nouă, dar ea se înrăutățește pe zi ce trece. De fapt, economia Turciei are probleme de ani de zile, iar inflația a început să galopeze încă din 2021, din perioada COVID. Însă la economia frustrantă se adaugă mișcări politice și derapaje antidemocratice din partea puterii, ce transformă Turcia din ce in ce mai clar într-o dictatură. În martie 2025, rivalul politic al președintelui Recep Tayyip Erdoğan, Ekrem İmamoğlu, primarul Istanbulului, a fost arestat și ulterior condamnat la mii (!) de ani de închisoare, pentru corupție. İmamoğlu, speranța numărul 1 a partidului de opoziție CHP (partid de sorginte kemalistă, deci laic), l-ar fi învins pe Erdoğan la următoarele alegeri, deci trebuia eliminat din joc.

Societatea civilă a reacționat imediat, iar partidul CHP s-a ridicat la înălțimea așteptărilor votanților. Au urmat proteste sistematice, conduse de noul lider CHP, Özgür Özel, care s-a dovedit, la rândul lui, un adevărat pericol pentru “stabilitatea” și regimul impus de cele 2 partide de guvernare: AKP (al lui Erdoğan) și MHP - partidul ultra-naționalist (tengrist) al lui Devlet Bahçeli.

Dispozițiile dictatoriale ale lui Erdoğan - care, după arestarea lui İmamoğlu, a început să vâneze și să aresteze o întreagă serie de primari din CHP (în prezent 31), învinuiți de a fi făcut parte din rețeaua mafiotă (“örgüt”) a lui İmamoğlu - au făcut însă ca frontul opoziției să se unească sub aripa protectoare a CHP, deci a lui Özgür Özel. Acest front a inclus și partidul kurd DEM Parti, în special după depunerea armelor de către PKK și demararea procesului propagandist de “de-terorizare”, numit “Terörsüz Türkiye” (Turcia fără terorism), în cadrul căruia încă se mai reperează teroriști pe ici, pe colo (deși nu cu frecvența cu care aceștia se depistau până în mai 2024, când polițiștii turci mai găseau încă spioni Mossad, FETÖ sau ISIS prin vreun cartier periferic al Istanbulului). 

Özgür Özel a demonstrat forța de a ține partidul în picioare până în primăvara lui 2026, când i-a venit și lui rândul: un tribunal din Istanbul l-a revocat din funcția de președinte al CHP, declarând alegerile de partid nule. (Mai trebuie să menționez că întreg Ministerul Justiției este în mâinile partidului AKP?) Locul i-a fost luat rapid de predecesorul său, candidatul ce s-a dovedit inofensiv împotriva lui Erdogan în alegerile din 2023, Kılıçdaroğlu, care abia aștepta ocazia. Chestiune extrem de convenabilă pentru Erdoğan, dar considerată act de trădare de către numeroși membri CHP și ai lor votanți.

Însă Özel nu s-a dat bătut. Și-a format un nou partid, numit chiar așa: “Yeni Parti” (Noul Partid). Acum, din ce în ce mai mulți membri ai CHP trec de partea sa, iar formațiunea politică ce abia dacă a împlinit 3 luni a ajuns pe locul 2 în sondaje. Votanții istorici ai CHP spun că doar Özel poate învinge mafia AKP a lui Erdoğan. Iar unii spun că nici măcar înainte de lovitura de stat din 1980 nu se trăia atât de rău în Turcia, deci e nevoie urgentă de o schimbare.

Yeni Parti al lui Özel a galvanizat masele, și așa sătule de cleptocrație și instrumentalizarea Islamului, dând speranță celor privați de atâtea drepturi - nu doar cel la expresie sau protest, dar mai ales dreptul la un trai, educație și asistență medicală decente.

Va fi Özel mai norocos decât İmamoğlu sau Demirtaş, doar 2 dintre sutele de închiși pe nedrept?

Ideea unui Yeni Parti imi amintește de romanul Yeni Hayat (Noua Viață), al lui Orhan Pamuk, o întreprindere motivată de un scop nobil, însă plină de dificultăți.

Însă până la prima bătălie adevărată, Erdoğan continuă să se prezinte ca învingător, alături de Atatürk, modelul pe care nu-l va putea atinge vreodată, dar de care se folosește la sărbătorile naționale - ca de Ziua Victoriei, 30 august.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp