Foto Patrick Landmann / Sciencephoto / Profimedia
De 22 de ani sunt martor direct al ororilor pe care instituționalizarea le produce asupra copiilor orfani și o spun fără vreo urmă de echivoc: instituționalizarea e o formă de teroare de stat asupra copiilor orfani, sau separați de părinți. Mulți dintre acești copii vorbesc de absența afecțiunii, a atașamentului, de durerea pricinuită de realitatea că nu reprezintă mare lucru pentru nimeni. De lipsa sentimentului de identitate. Nu au o istorie a lor și, de foarte multe ori, nu au nici măcar niște poze: nu știu cum arătau când au fost mici. Le lipsesc reperele mentale, pe baza cărora să își creeze un parcurs personal, ca oameni. De aici, dezorientarea ulterioară, ca adulți. Nu au sentimentul valorii de sine și nici vreo urmă de încredere în ei. Și așa, capătă convingerea că vor eșua și că ratarea e doar o chestiune de timp.
Uneori, viața te aduce într-o cămașă de forță. Te trezești printre oameni, străin și singur. De ziua orfanilor, suntem pe locul întâi în Europa la rata mortalității infantile și la traficul de ființe umane. Lipsa de afecţiune din timpul copilăriei are consecinţe dramatice și cauzează leziuni permanente ale creierului.
Copiii care cresc într-un mediu instituțional, vitregiți de dragoste, atenţie şi îngrijire familială, se confruntă ulterior cu o suită de traume aproape insurmontabile, care încep cu inadaptare, anxietate şi depresie. Leziunile cerebrale traumatice suferite în timpul instituționalizării din copilărie - rămân pe viaţă. Neuroplasticitatea - capacitatea de adaptare a creierului, prin care funcţiile anumitor părţi ale creierului care au suferit leziuni pot fi preluate ulterior de alte zone ale creierului - nu se formează şi nici nu se dezvoltă ulterior, la orfanii instituționalizați. Instituționalizarea e un drum cu sens unic, spre traumă. Lipsa de interacțiune duce la atrofierea legăturilor neuronale. Copilul lipsit de atenția constantă a unui adult semnificativ ajunge să sufere de sindromul toxic de stres, care are ca efect lipsa dezvoltării unor zone din creier.
Unul din trei copii supraviețuiesc în sărăcie în țara noastră. În cifre absolute, din cei 4,1 milioane de copii din țara noastră, aproape 1,4 milioane își duc viețile în sărăcie. Din nou, ceva la care suntem primii în Uniunea Europeană. Cercetările demonstrează că fiecare lună de zile petrecută într-un orfelinat e asociată cu o scădere cu trei centimetri cubi a volumului total al creierului copiilor instituționalizați. Abuzurile există printr-o diversitate de manifestări, de la violențe fizice și psihice aplicate copiilor, până la traficul de ființe umane. Instituționalizați, copiii se pierd în mulțime. Nimic nu-i face să fie diferiți unii de alții. Ei simt asta în cel mai direct și dureros mod, cu impact distructiv asupra dezvoltării personalității lor, condițiile din orfelinate conducându-i spre eșec, după ce părăsesc instituțiile.
Între timp, suntem pe locul întâi în Europa și la numărul de mame minore. Ca și la numărul de copii dispăruți. Lipsa de afecțiune duce, de multe ori, la probleme de comportament, la comportament dificil și provocator, la auto și hetero-agresivitate.
Suntem în topul Uniunii Europene, în privința riscului de sărăcie și excluziune socială, cu o treime din populația țării. Poate e bine să vorbim iar în cifre absolute: 6,5 milioane de oameni din țara noastră sunt în risc de excluziune socială. Și unul din doi români crede că violul poate fi justificat, într-o perioadă în care, în România, există mai multe clanuri interlope decât oricând.
Ce înseamnă statisticile astea? Înseamnă orfani, trafic de persoane și violență fizică aplicată copiilor. Câteva dintre consecințele instituționalizării copiilor asupra dezvoltării lor fizice sunt sănătatea precară, atrofierea creierului și a mușchilor. Sau, întârzieri în dezvoltarea emoțională, precum tendințe autiste, auto-stimulare (legănat și auto-agresivitate), afecțiune nediscriminatorie, incapacitatea de a distinge între contactul fizic sănătos și cel nesănătos. Și întârzieri în dezvoltarea intelectuală. Toate, cumulat, duc la un nivel scăzut al stimei de sine, la identitate fragmentată și incapacitate de adaptare la viața în societate, o dată deveniți adulți.
Și așa, ca să știm: mai avem aproape 150 de centre de plasament, cum li se spune frumos. Cu aproape 5.000 de copii în ele.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.