Alina Petcu a lucrat în domeniul financiar bancar. În vară și-a dat demisia și s-a făcut voluntar pentru primirea și gestionarea refugiaților care ajung în insulele grecești. Poveștile celor ajunși acolo nu pot lăsa pe nimeni indiferent, oricât de puțin impresionabili ne-am crede. Iată ce a trăit Alina, singurul voluntar român din vara lui 2015, într-o lună mai intensă decât o viață.
De ce ai plecat să te faci voluntar în tabăra de refugiați?
Am urmărit în media fenomenul sosirii lor. Eu fusesem ca turistă în mai multe insule grecești pe care le iubesc. Am văzut că Lesbos era cea mai afectată de numărul mare de refugiați, și am simțit că nu pot sta deoparte. Știam cum arăta Lesbos înainte și realmente îmi era milă de ei. Îmi era milă și de refugiați.
Am urmărit clipuri pe youtube, am văzut că fenomenul era de mai mare amploare decât ce apărea în presa noastră. Era gestionat de diverse asociații, ONG-uri din toată lumea și de voluntari. Mi-am spus că trebuie să merg să ajut. Acum pot spune că această experiență mi-a adus cele mai mari satisfacții.
Descrie o zi de muncă de voluntar acolo, te rog.
Lucram în trei schimburi. Dacă eram la tabăra Oxy trebuia să mă ducă cineva cu mașina. Deseori mergeam pe jos. La începutul turei aveam o mică ședință cu toți voluntarii liberi, apoi mergea fiecare la cortul lui, unde avea de lucru. Atribuțiile mele: am făcut sandviciuri și am dat haine uscate celor care ajugeau acolo uzi, femei copii, bărbați etc.
Împărțeam mâncare, sandviciuri, apă și suc, apoi împărțeam bilete de autobuz și de mâncare, curățenie în tabără. Aveam între donații și absorbante și le dădeam femeilor. Îmi cereau și așa ceva. Unele vin gravide, nasc prin Turcia sau Grecia.
Dacă eram în port, făceam curat, acordam primul ajutor și contribuiam la trierea refugiaților salvați de Paza de Coastă. Toate donațiile primite trebuiau sortate pe sexe, vârste și mărimi. Programul se stabilea cu WhatsApp cu o zi înainte. Fiecare știa unde urmează să lucreze.
Se acopereau toate cele 24 de ore, am lucrat în toate cele 3 schimburi. Într-o zi de muncă aveam numai una din aceste atribuții. Eram organizați clar și când aveam liber ne ajutam unii pe alții dacă eram în zonă și mai aveam forță. Uneori era foarte aglomerat și se mai blocau undeva lucrurile.
Voluntarii erau de toate vârstele. Am întâlnit o fată de 17 ani cu mama ei. Erau și voluntari de 60-70 de ani. Ca nații, erau mulți germani, olandezi, suedezi, norvegieni, francezi, spanioli, portughezi, americani mulți, englezi, chiar și turci (curios, pentru că turcii nu aveau faimă bună din cauza traficului cu refugiați, dar turcii din alte zone vedeau lucrurile altfel). Am cunoscut și o fată din Noua Zeelandă.
Spre finalul șederii mele au venit oameni din Serbia și Ungaria. Eu am fost singura româncă.
O zi neobișnuită?
Ar fi ziua petrecută în port când am primit pe WhatsApp apel să venim, pentru că vin mulți refugiați salvați de pe mare, cu 10 copii inconștienți. Toată lumea la post... Era un vas de lemn care plecase din Turcia cu 300 de persoane și s-a răsturnat în mare. Cei mai mulți au ajuns în apă și au fost salvați în total 242 de inși. La noi a ajuns un grup de 50-60 de oameni și, după ce i-am stabilizat pe aceștia, Paza de Coastă a mai adus vreo 3 grupuri. Unii alergau să acorde primul ajutor copiilor. Noi ceilalți i-am preluat după cum soseau, după cum erau debarcați, îi îmbrăcam în foliile de supraviețuire (sunt folii cu 2 suprafețe, una care încălzește, una care răcește). Erau oameni care tremurau necotrolat, în stare de șoc, erau îngroziți, unora li se înecaseră rudele și erau disperați. Fuseseră pe vas și copii, erau acolo oameni de la câteva luni, până la bătrâni de peste 70 de ani.
Eu m-am ocupat atunci de un bebeluș a cărui mamă nu știa ce să facă. Îi adusesem lucruri uscate pentru cel mic. Ea era în stare de șoc, am rugat-o să mă ajute să schimbăm copilul. Mai mult prin semne. L-am stors, l-am dezbrăcat, i-am schimbat scutecul, l-am îmbrăcat la loc. L-am pus apoi în pătură și folie de supraviețuire. Nu am lăsat-o pe mamă să-l ia în brațe, pentru că șiroia apa de pe ea. Am trimis-o să se schimbe (femeile se schimbau lângă zidurile portului, pe piatră, două voluntare țineau două pături în V, pentru ca ele să aibă un pic de intimitate). Femeia începuse să umble dezorietată pe acolo, nu știam ce să fac cu copilul ei care plângea necontenit. Și am început să-i cânt. Veniseră salvările, era vacarm. M-am trezit că îi cânt Happy Birthday.
Copilul a început să închidă ochii și să-i cadă capul într-o parte, moment când eu am crezut că moare. Îi făceam mamei semne disperate să vină înapoi și ea se uita la mine neînțelegând ce vreau. A trecut o voluntară și am întrebat-o ce poate să aibă copilul. Mi-a spus că adormise, moment când m-am simțit ușurată, ba chiar aproape indignată că doarme în vacarmul acela! Stăteam pe jos în tot acest timp, a venit și mama lui cu ceilalți doi copii și apoi s-a dus și ea să se schimbe.
A venit o dată Tsipras, a făcut niște poze în Mitilini, niște selfies și gata... Turcii află despre vizita oficialului cu câteva zile mai înainte și nu trimit bărci. Am auzit și despre traficați turci arestați, apăruse în presă.
M-am mai ocupat de două femei, una din ele era îngrozită. Am strâns-o în brațe să o potolesc, îi era frig, îi simțeam groaza. Nu știam că stătuse atât de mult în apă. Îmi mai amintesc de un bătrân irakian, de vreo 74 de ani, căruia i-am dat ceai cald și pe care l-am ajutat să se schimbe, pentru că nu mai putea singur. După acest grup a mai venit un vas, apoi încă unul și încă unul. Au sosit vreo trei... Eu și încă o volutară plângeam împreună și ne întrebam când se termină? De ce nu se oprește?
Apoi a venit un vas cu un grup de refugiați în port, și i-am spus „take a blanket!“ și am plecat spre ei. Ne-am lamentat așadar amândouă maximum jumătate de minut și am alergat unde era nevoie de noi. Totul s-a derulat în maximum trei ore. Pe la 9 seara a mai venit unul și încă unul noaptea pe la 3 a.m. Noaptea ajunsesem la hotel și plângeam. Apoi am văzut apelul pe WhatsApp și m-am întors iar în port. În port am găsit greci și grecoaice care îi ajutau pe voluntari, pentru că în cele 3 ore se terminase stocul de lucruri curate și ei au mers prin Molivos din ușă în ușă, pentru stocuri noi de schimburi.
După acea noapte noi, voluntarii, eram zdruncinați emoțional tare. S-a decis din acel moment să avem cu noi un psiholog (tot voluntar) cu care făceam sesiuni de terapie de grup duminica. Ne spunea să vorbim despre ceea ce experimentăm, noi între noi. Ne spunea că, pentru a-i ajuta pe alții e nevoie să fim noi sănătoși și e musai să facem un pas în spate și să avem momentele noastre de detașare.
Eu, ca să compensez stresul, am mâncat vreo 4 kilograme de cremă de ciocolată în 3 săptămâni! Noroc cu dealurile abrupte și faptul că le urcam frecvent și nu m-am îngrășat. Mă feream cu toate acestea să le arăt milă refugiaților. Ei aveau nevoie să fie tratați decent, nu să aibă parte de priviri milostive. Munca fizică a fost enormă. În viața mea nu am muncit mai mult și nu am fost mai solicitată. Într-o seară, eram la cortul de mâncare și un băiat sirian ne-a felicitat. Ne-a spus că știe ce înseamnă munca noastră pentru că și el făcuse voluntariat tot cu refugiații la el acasă, în Siria.
Cine te-a impresionat?
Mulți. Să începem cu o fată de aproximativ 20 de ani. Eram de serviciu la bilete de autobuz și mâncare. Am văzut că nu se simte bine, i-am zis că avem cort medical și am dus-o la medic. Cât așteptam a încept să plângă și să-mi spună că de patru zile nu a mâncat și nu a dormit, că vrea să fie tratată ca o ființă umană undeva. Că e singură și că trebuia să vină cu iubitul, dar el i-a furat cei 8.000 de dolari, a venit doar cu ce avea pe ea și câteva schimburi. Fusese studentă în domeniul IT, plecase din Siria, trecuse în Libia.
Mi-a spus că în ambele țări e la fel de periculos. Îmi mai amintesc de „fata cu ghimbirul“, care, când a plecat de acasă, s-a gândit ce să ia cu ea? A luat ghimbir, pentru că e sănătos și o va ajuta la drum lung. Am mai văzut într-o familie un copil cu o boală de piele vizibilă. Nu-mi dădeam seama dacă e contagios sau nu. I-am spus tatălui că avem cort medical și că medicii sunt încă în tabără. Și el mi-a spus „mulțumesc, nu e nevoie, și eu sunt medic...“ Alte povești dramatice: un profesor universitar, conferențiar care spunea că nu mai are nici unde și nici cui să predea. Mă impresionau plăcut copiii, foarte descurcăreți de obicei.
Uneori știu o engleză impecabilă, care descurcă toată familia, alteori fără să știe decât 3 cuvinte în engleză reușeau să-i descurce pe adulți și să comunice cu noi. Părinții îi trimiteau pe ei să vorbească. Am văzut un copil care avea coșmaruri și plânsese o noapte întreagă. Asistenta voluntară portugheză a găsit soluția de a-l izola pe copil cu tatăl lui în cortul medicilor (a fost ușor nepermis ce am făcut, dar era singura soluție la momentul respectiv și a funcținat, copilul fusese traumatizat, venise în acea seară cu barca).
Erau și situații hilare. De exemplu, într-o zi s-au bătut două femei, nu știu de ce. Și-au smuls baticele și le-au despărțit bărbații. Altă dată s-au apucat să cânte într-un cort. Copiii aveau loc de joacă, erau voluntari care se ocupau de copii să nu alerge pe stradă, Clovnii fără Frontiere... Într-o zi un bărbat se lamenta că i-a dispărut totul din rucsac, și nu pricepea ce pot face alții cu tratamentele lui de întreținere a părului. Altul era nemulțumit că nu se bărbierise de câteva zile, că „barba lui siriană“ era într-o evidentă stare proastă. Când aveam timp încercam să învățăm cuvinte unii de la alții și ieșea o babilonie. Unii nu știau în ce țară vor să meargă. Atunci îi întrebau pe voluntari. Aceștia făceau reclamă țării lor („la noi sunt taxe mai mici, asigurări sociale mai prietenoase...“) Mulți știau despre România doar despre Hagi. Am mai întâlnit un marocan căsătorit cu o româncă din Satu Mare, el nu obținuse viză de România și venise ilegal în Europa ca să o întâlnească pe ea (ea lucra în Italia).
Unora le mai dădeam telefonul meu, ca să sune acasă la ei, să spună că au ajuns (am avut și un sim grecesc). Dar asta făceau mai mulți voluntari. Am primit la un moment dat, ca mulțumire, două pahare (de sticlă!) de la un refugiat într-o dimineață, după o tură de noapte; nu știu de ce, nu îmi amintesc cum sau cu ce l-am ajutat.
După acea noapte noi, voluntarii, eram zdruncinați emoțional tare. S-a decis din acel moment să avem cu noi un psiholog (tot voluntar) cu care făceam sesiuni de terapie de grup duminica.
Uneori refugiații ne ajutau la treabă dacă aveau timp, până să plece mai departe. Oxy este tabără de tranzit, ei acolo sunt triați și pleacă mai departe. Sunt triați în sirieni și nonsirieni. Erau situații triste când veneau prieteni (sirian și nonsirian) și primeau bilete de autobuz diferite și le spuneam că se vor întâlni în Mitilini...
Pentru că știau că urmează să plece în tabere diferite, uneori mulți nonsierieni își falisificau naționalitatea spunând că au pierdut actele. Poliția le controla naționalitatea mai departe în taberele următoare prin întrebări despre cultură și civilizație și ieșea la iveală adevărul.
Făceau asta pentru că știau că sirienii au condiții mai bune, că sunt ușor privilegiați. Cei din taberele de nonsirieni (la Moria) nu aveau apă, mâncare, adăpost în vară, acum au început să vină organizații umanitare și acolo. Tot la Moria presa nu avea acces pentru că la un moment dat apăruse o poză cu un jandarm lovind un refugiat.
Cum pleacă din Turcia?
Bărcile care vin cu refugiați sunt de obicei din cele gonflabile și supraaglomerate. Au motor și de obicei vin conduse de unul dintre refugiați. Mai erau și bărci de lemn, teoretic mai bune, practic tot supraaglomerate, cum a fost și cea răsturnată atunci în mare. Prețurile variază pe piața refugiaților. Cam 1.000 de dolari de om, copiii sub 3 ani sau ținuți în brațe nu plăteau.
O fetiță cu cățelul ei nu plătise pentru el, pentru că l-a ținut în brațe, chiar o căutasem să aflu. Pentru o barcă mai solidă, cum era cea de lemn, se plăteau până la 3.000 de dolari. O barcă mai bună, dar și aia supraîncărcată! În zilele în care veneau oficialități în insulă nu mai veneau bărci. În acele ore reușeam să ne îndeplinim chestiile noastre administrative. Se punea accent pe curățenie, mai ales în tabăra de tranzit, la Oxy. Ne preocupa impactul ecologic, pe care ne străduiam să-l diminuăm, atât în Oxy, cât și în port (acolo rămâneau foliile de supraviețuire, îmbrăcăminte etc.)
A venit o dată Tsipras, a făcut niște poze în Mitilini, niște selfies și gata... Turcii află despre vizita oficialului cu câteva zile mai înainte și nu trimit bărci. Am auzit și despre traficați turci arestați, apăruse în presă. Dacă protestează cineva că sunt prea mulți în barcă sau e vremea nefavorabilă sunt somați cu pistolul și li se spune „acum sau mai plătești o dată!“. Așa a venit o femeie care a născut pe țărmul grecesc, moșită de o voluntară. În Turcia nu a vrut să se urce, turcul a somat-o cu a doua plată, s-a suit în barcă și a născut pe malul grecesc.
Prima întrebare a multor refugiați este „unde suntem?”. Unii vor bilet de autobuz direct pentru Atena. Se pare că turcii nu le dau prea multe informații, iar ei sunt dispuși să plece oriunde. Au fost și refugiați care au crezut că vor merge în Italia!
O concluzie?
Au fost momente în care noi, voluntarii, ne simțeam aproape vinovați pentru că la ieșirea din tură mergeam în camerele noastre, făceam un duș și ne vedeam de viețile noastre. Asta în timp ce refugiații încercau să își configureze o nouă viață, după un drum pe care și-l croiau treptat.
Prima întrebare a multor refugiați este ”unde suntem?”. Unii vor bilet de autobuz direct pentru Atena. Se pare că turcii nu le dau prea multe informații, iar ei sunt dispuși să plece oriunde.
Am plecat în această călătorie bine informată și fără idei preconcepute. Știam dinainte că experiența poate fi una foarte intensă emoțional. Ceea ce am trăit acolo, însă, este cu mult peste ceea ce gândisem. O tabără de refugiați este ca o realitate paralelă sau ca un roman fiction.
Am văzut oameni din toate categoriile sociale, bogați sau săraci, a căror viață a fost îndesată într-un rucsac sau în câteva buzunare. Oameni nevoiți să renunțe o vreme la demnitatea lor pentru a supraviețui. Întoarsă acasă, orice imagine din jurul meu mă duce cu gândul la nenorocul altora. Mă indignează faptul că se întâmplă asemenea orori. Și atunci le mulțumesc celorlalți voluntari pe care i-am cunoscut și celor care sunt acum în asemenea locuri în care este nevoie de umanitate.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.