Vom mai lăsa în întuneric câteva generații?

Foto: Guliver/Getty Images

„Umanitatea ar trebui să fie caracteristica de bază a ființei umane. Cea care ne definește ca specie. Dar câtă lume mai are azi disponibilitatea de a-și arăta umanitatea, ca regulă de viață? Destul de mulți dintre părinți sunt tributari jobului și satisfacției materiale, atunci când vine vorba de bunul mers al familiei. Educatorii și profesorii sunt bântuiți de obsesia performanței (știut fiind că nota elevului reflectă, în mare măsură, nota profesorului) și uită de scopul suprem al educației: formarea unor ființe întregi din punct de vedere nu doar intelectual, ci și emoțional, spiritual și fizic. Iar noi, ceilalți – care, de asemenea, suntem responsabili, ca societate, de generațiile viitoare ale României – preferăm să ne retragem în colțul confortabil al negării și să considerăm că nu-i treaba noastră să ne preocupăm de bunăstarea relațională a comunității din care facem parte. Și nepăsarea asta generalizată ne face să întoarcem capul în altă parte, când trecem pe lângă un om căzut în stradă! O fi beat, o fi bolnav – nu mai contează. Important e ca nouă să ne fie bine. Numai că ce semănăm... aceea vom culege!“ 

Iată care erau gândurile ce-mi răscoleau mintea, atunci când am început să conturez proiectul #RevoluțiaRelaționalăÎnRomânia.

Mă aflam la sfârșitul lui 2012, adică o perioadă în care psihologia interpersonală era aproape inexistentă aici, în țară, iar conceptul de inteligență relațională nu însemna prea multe pentru marea majoritate a românilor.

În anii care au urmat, am invitat constant experți în sănătate relațională din Satele Unite, am susținut publicarea unor cărți de referință în domeniu, am organizat seminare pentru publicul larg și am instruit prin cursuri zeci de psihologi și psihoterapeuți. Și am adunat din ce în ce mai mulți specialiști în jurul platformei Pagina de Psihologie. Eram conștient că românii au nevoie de psihologi bine pregătiți, care – în baza informațiilor științifice – să dea la o parte vălul de pe miturile și credințele învechite cu care am fost noi crescuți. Și pe care, din păcate, le perpetuăm astăzi în familiile pe care ni le-am întemeiat (prin comportamentele noastre față de partener, față de copii și chiar față de propriii părinți). Toate aceste demersuri le-am făcut cu obiectivul declarat de a crește gradul de conștientizare al populației cu privire la importanța conexiunilor interumane. Era misiunea mea. Am știut foarte clar în ce direcție vreau să merg și m-am pregătit pentru tot ce era mai rău. Multe dintre temerile mele au devenit realitate, dar și o bună parte dintre obiectivele mele au văzut lumina zilei. Astfel, mi s-a confirmat că nicio realizare nu vine de la sine și că, dincolo de fricile cât un munte, se află visurile noastre de-o viață. 

Îmi amintesc cum, imediat după terminarea facultății de Psihologie, m-am prăbușit într-un mic burnout (rătăcindu-mi oarecum busola interioară în fața răspântiei la care ajunsesem), când m-a vizitat un gând memorabil: „Cum ar fi, dacă aș reuși să schimb cu adevărat mentalitățile relaționale din România?“ Cu timpul, gândul meu s-a concretizat în: „Cum ar fi, dacă aș reuși să le deschid oamenilor calea spre o viață mai împlinită?“ Evident, nu am avut nicio clipă naivitatea să cred că voi schimba lumea din temelii. Nu-mi pierdusem busola într-atât, încât să mă cred vreo ființă providențială. Dar, ca orice tânăr, simțeam nevoia să fac ceva bun cu viața mea. Să am o contribuție benefică în lume.

Cum a fost? Greu tare și frumos, în același timp. Dificil e mai ales atunci când ești singurul care crede în ideea ta. Când semenii tăi nu înțeleg sensul muncii tale și ești nevoit să cari în spate și neîncrederea lor. Greu este și atunci când colegii și „prietenii“ care stau pe margine te critică și îți spun constant unde ai greșit și unde nu îți iese. Greu e când te străduiești și, în ciuda eșecului trăit, realizezi că, totuși, nu te poți opri acolo. Dar e surprinzător cum se transformă o epuizare psihologică exact în energia de care ai nevoie... atunci când visezi la ceva ambițios. Surprinzător și bine este atunci când realizezi că ai pornit mult din urmă și ai ajuns departe. Când înțelegi că singurul tău competitor adevărat ești tu și că ești mai puternic decât ai fi bănuit vreodată. Și frumos este atunci când primești mesaje de la oamenii care au schimbat câte ceva în viața lor – și datorită eforturilor tale. Atunci când un părinte îndrăznește să-i spună copilului „Te iubesc, chiar dacă am greșit față de tine, și vreau să mă îndrept!“ sau atunci când partenerii de cuplu își reamintesc de ce s-au îndrăgostit cândva unul de altul. 

Dar, pentru a ajunge la toate aceste rezultate și conștientizări, este nevoie să treci mai întâi prin chinurile eșecului și ale îndoielii de sine. Să accepți că oamenii întâi te vor descuraja și abia după aceea s-ar putea să te încurajeze. Și, mai presus de toate, să nu uiți să-i rămâi fidel direcției tale și valorilor de viață. Pentru că mulți pornesc la drum, dar sunt puțini cei care ajung la destinație.

Să promovezi psihologia relațională și schimbarea mentalităților într-o țară în care unii nu fac diferența între patologie și dezvoltare personală... este o provocare. Să susții înțelegerea, bunăvoința, răbdarea, premisa de nevinovăție, negocierea, avantajul reciproc și, mai ales, iubirea față de semeni, într-o țară în care totul se învârte în jurul jocurilor relaționale, este o adevărată nebunie – pentru că mintea umană a ajuns astăzi extrem de bulversată și epuizată. Însă, alături de oamenii care mi s-au alăturat de-a lungul anilor, misiunea mea s-a transformat într-o revoluție. Iar #EpicTalk este cea mai frumoasă dovadă în acest sens.

„În căutarea adevărului despre noi și despre relațiile care ne cresc“ a fost tema ediției #EpicTalk2019 (conferința anuală de promovare a sănătății relaționale, organizată de Pagina de Psihologie și Mozaic Media, la București). Spre deosebire de anul 2013, când a avut loc prima ediție a evenimentului, la care au participat atunci 60 de persoane, ediția din 2019 a adunat un auditoriu de peste 700 de oameni. Au venit nu doar din București, ci și din alte părți ale țării, ba chiar și din Italia, Spania, Olanda și Belgia, dornici să fie parte din cel mai semnificativ eveniment de acest gen organizat în România. Vorbitorii din acest an au fost Aurora Liiceanu, Diana Stănculeanu, Sanda Nicola, Dragoș Bucurenci, Francisc Doboș și subsemnatul, Gáspár György.

Ce-am învățat, printre altele, este că niciun astfel de eveniment nu se poate realiza fără parteneri și sprijin din mass-media și din partea unor companii vizionare. Cu fiecare zi ce trece, copiii României cresc. Iar dacă nu avem grijă de starea lor emoțională și relațională, vom mai lăsa în întuneric câteva generații – doar pentru că nu avem resursele necesare unei bune educații relaționale. Când instituțiile anchilozate ale statului ignoră nevoile primare ale segmentelor defavorizate, pare o fandoseală să vorbești despre educație relațională. E clar că progresul nu mai poate veni decât din zona privată, căci peștele de la cap se împute și de la coadă se curăță. Iar ei, reprezentanți ai companiilor private – pe care capii politicii interne le împing mereu în coada priorităților, aruncându-le în spinare taxele și impozitele din care se fac plățile bugetare – au susținut, iată!, educația relațională. De aceea, țin să le mulțumesc partenerilor principali din acest an: Honda, Sabon, Zepter, Boiron, București Mall, Aquatique, L’OR, Bringo, B-Life, Nu doar un moment, precum și echipei de la Republica.ro.

Îmi doresc ca, la ediția din 2020, numărul participanților să fie și mai mare. Iar oamenii să fie și mai conștienți că starea de bine a României ține de fiecare dintre noi. Este o mare iluzie să credem că fiecare se poate descurca la nesfârșit pe cont propriu. Nevoia noastră psihologică principală este aceea de relaționare și de conectare cu ceilalți. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp