Psihologul Diana Stănculeanu: „Aproape întotdeauna, în preajma unui copil cu anxietate vom descoperi rapid un adult semnificativ care se confruntă cu dificultăți similare”

„Sunt copii care par să se îngrijoreze din orice: că nu vor trece clasa, deși au note de 9 și 10; că se vor îmbolnăvi deși au o sănătate solidă; că nu se asortează cămașa cu jacheta; că vor fi concediați părinții și familia va fi copleșită de sărăcie, deși au un nivel socio-economic confortabil; că va ploua în ziua planificată pentru picnic; că va fi anulată din cine știe ce motive, vacanta stabilită pentru anul următor; sunt copii care par să aibă alergie la incertitudine, permanent îngrijorați, obosiți, cu dificultăți de somn și dureri musculare, incapabili să trăiască bucuria și relaxarea, în ciuda unei vieți aparent bune și satisfăcătoare; numiți și ”mici adulți”, acești copii se luptă cu anxietatea generalizată”, spune psihologul Diana Stănculeanu, psihoterapeut și coordonator de program la organizația Salvați Copiii. Iar aceasta este doar una dintre tulburările de anxietate de care poate suferi un copil. 

Potrivit Dianei Stănculeanu, 40% dintre copii se confruntă cu simptomatologie din tabloul clinic al anxietății și cu suferința emoțională aferentă, dar, pentru că nu întrunesc numărul de criterii necesar diagnosticării, rămân în afara statisticilor oficiale. 

Într-un interviu pentru Republica.ro, aceasta vorbește despre cum îi putem ajuta pe copii să își gestioneze stările nesănătoase de teamă, astfel încât să poată duce o viață autonomă, să fie capabil să își asume riscuri și să ia decizii, 

Cât de întâlnită este anxietatea în rândul copiilor de astăzi, care trăiesc într-o lume destul de agitată?

Considerată mult timp Cenușăreasa tulburărilor de sănătate mintală în rândul copiilor și adolescenților, prin comparație cu depresia cu suicid, ADHD, tulburările de spectru autist, trauma sexuală, consumul de droguri sau tulburarea de conduită, anxietatea reprezintă cel mai frecvent întâlnit tip de tulburare, generând suferință majoră și interferând dramatic cu calitatea vieții copiilor. Un copil cu anxietate, poate avea afectată negativ capacitatea de a dezvolta relații de prietenie, performanța școlară, implicarea în oportunități de dezvoltare, școlare sau extra-școlare, nivelul de autonomie în activitățile de zi cu zi, coeziunea în cadrul familiei, stima de sine și în general satisfacția cu privire la viața sa. Deși zeci de ani recomandările profesioniștilor de sănătate mintală au vizat ignorarea anxietății copiilor pe baza argumentului că ea va trece o data cu vârsta, s-a constatat că, fără sprijin de specialitate, un copil cu anxietate devine un adult cu anxietate, cu capacitate de muncă afectată, relații sociale compromise, consum de substanțe și alte diagnostice comorbide (cel mai frecvent fiind diagnosticată depresia). 

Conform OMS (Organizația Mondială a Sănătății), în acest moment, tratamentul persoanelor cu tulburare de anxietate necesită un sfert din totalul cheltuielilor pentru intervenție în sănătatea mintală a adulților la nivel global.

Se știe în acest moment că 20% dintre copii și adolescenți vor dezvolta o tulburare de anxietate de nivel clinic (confirmată prin diagnostic realizat de psihologul clinician și/sau medicul pedopsihiatru) înainte de a împlini 18 ani; este de precizat însă că aproximativ 40% dintre copii se confruntă cu simptomatologie din tabloul clinic al anxietății, cu suferința emoțională aferentă, dar, pentru că nu întrunesc numărul de criterii necesar diagnosticării, rămân în afara statisticilor oficiale.

Cum se manifestă, de obicei, anxietatea la copii?

Cuvântul anxietate, acoperă o categorie largă de tulburări specifice, care au în centru un management deficitar al emoției de frică, manifestată în raport cu cele mai diverse situații de viață. De precizat că, în tulburările de anxietate, această emoție de frică, fie nu se justifică (copilul nu are în mod rațional motive pentru a simți disconfortul respectiv), fie este copleșitoare ca intensitate. În completarea tabloului emoțional (frică, neliniște, îngrijorare, panică, disperare, agitație), copiii cu anxietate se remarcă printr-un tipar specific de evaluare a mediului înconjurător (sunt foarte vigilenți la situații potențial periculoase sau amenințătoare și, în același timp catastrofizează atât amenințarea cât și consecințele acesteia sau capacitățile lor de a face față situației), printr-un set de comportamente disfuncționale prin care fie se pregătesc excesiv pentru situația amenințătoare, fie o evită cu totul, refuzând să se confrunte cu ea, precum și printr-o activare excesivă la nivel corporal, frica fiind una dintre emoțiile cu cele mai puternice corelații în corp. Astfel, în situații evaluate de către copil ca fiind dificile, amenințătoare, în care copilul trăiește subiectiv teamă, neliniște sau îngrijorare, corpul va reacționa prin stări de greață, dureri de cap, puseu de temperatură, amețeli, transpirație excesivă și/sau rece, creștere a ritmului cardiac, disconfort digestiv etc. toate aceste reacții vor fi interpretate suplimentar de cât copil ca fiind dovezi ale gradului de periculozitate al situației respective.

Să dăm câteva exemple specifice:

• Sunt copii pentru care separarea de părinți reprezintă cel mai mare pericol pe care îl pot trăi; lăsați la grădiniță sau școală, ei vor plânge excesiv, solicitând întoarcerea părintelui sau agățându-se de acesta la plecare, și se vor îngrijora că vor fi uitați/ abandonați acolo, sau că, în timp ce ei sunt la grădiniță, cu mama sau cu tata se va întâmpla ceva rău; le este greu să stea singuri în cameră, să se joace singuri, să doarmă la un prieten sau să plece în tabără, toate acestea fiind situații periculoase pentru ei; așa arată anxietatea de separare;
• Sunt copii pentru care amenințarea vine din situațiile sociale; le va fi greu să vorbească în fața clasei sau în fața unui grup de prieteni, să inițieze o conversație cu cineva, să pună întrebări, să privească în ochi o altă persoană sau să spună o poezie la serbarea școlară; în fiecare dintre aceste situații ei vor crede că se fac de râs, că vor fi evaluați ca fiind plictisitori sau nepregătiți suficient, că vor dezamăgi sau că vor fi ridiculizați; ca și consecință, vor evita aceste situații sau se vor pregăti foarte mult (excesiv de mult) pentru ele (ex. pot munci săptămâni întregi pentru o prezentare de 10 minute în fața clasei, în dorința de a fi perfecți, sacrificând timp pentru orice altă activitate); așa arată anxietatea socială.
• Sunt copii care vor identifica pericolul în situații foarte, foarte specifice; fie că vorbim de câini, apă, întuneric, înălțimi, insecte, spații strâmte, clovni, sânge, păsări etc, acești copii vor avea un comportament echilibrat, firesc în cea mai mare parte a vieții lor, dar vor fi paralizați de groază în prezența unui sau altuia dintre ”stimulii” periculoși enumerați mai sus; în acest caz, avem de-a face cu fobiile specifice;
• Sunt copii care par să se îngrijoreze din orice: că nu vor trece clasa, deși au note de 9 și 10; că se vor îmbolnăvi deși au o sănătate solidă; că nu se asortează cămașa cu jacheta; că vor fi concediați părinții și familia va fi copleșită de sărăcie, deși au un nivel socio-economic confortabil; că va ploua în ziua planificată pentru picnic; că va fi anulată din cine știe ce motive, vacanta stabilită pentru anul următor; sunt copii care par să aibă alergie la incertitudine, permanent îngrijorați, obosiți, cu dificultăți de somn și dureri musculare, incapabili să trăiască bucuria și relaxarea, în ciuda unei vieți aparent bune și satisfăcătoare; numiți și ”mici adulți”, acești copii se luptă cu anxietatea generalizată.

Pe lângă tulburările exemplificate anterior, un copil se poate confrunta cu atacuri de panică, anxietate de sănătate sau sindrom de stres postraumatic, urmare a unei experiențe foarte dificile de viață, cu impact traumatic (ex. accident de mașină, pierderea bruscă a unui membru al familiei, diagnosticarea cu o boală gravă, comportamnte abuzive etc.)

Cum pot ajunge copiii să dezvolte astfel de stări de anxietate, deși trăiesc în medii relativ sigure și nu le lipsește aparent nimic, au o viață aparent bună, după cum spuneați?

Probabil că mulți dintre adulții care vor citi aceste rânduri, se vor recunoaște în micile descrieri de mai sus. Anxietatea este o manifestare de ”familie”, așa că este puțin probabil ca cel mic sau cea mică să fie singurii care se luptă cu suferința emoțională. Aproape întotdeauna, în preajma unui copil cu anxietate vom descoperi rapid un adult semnificativ (părinte, bunic etc.) care se confruntă cu dificultăți similare. Știm în acest moment că există o predispoziție genetică a anxietății - de exemplu, anumite trăsături temperamentale înnăscute cresc șansele ca, în anumite contexte dificile de viață, să ajungem să funcționăm după un tipar mai degrabă anxios. Pe lângă această predispoziție însă, care nu are puterea unei cauzalități directe, anxietatea se poate ”învăța” prin copierea comportamentelor și tiparelor de gândire manifestate de adulții importanți din viața noastră. De pildă, nu este nevoie ca un copil să fie mușcat de câine ca să dezvolte fobie de câini; uneori, este suficient să își vadă părintele paralizat de frică în prezența unui câine, ca să ”învețe” că această situație este periculoasă.

De asemenea, pentru mulți dintre părinți ”ai grijă” reprezintă un mesaj atât de frecvent și automatizat în comunicarea cu copilul, încât rareori ne gândim că aceste cuvinte banale transmit implicit un mesaj despre potențiale pericole.

Da, este un adevăr faptul că manifestările de anxietate ale copiilor pot deveni o provocare pentru aceștia la vârsta adultă. Dacă nu facem nimic sau dacă doar perpetuăm tiparele de comportament și convingerile de viață deja existente acasă. Din fericire însă, tulburările de anxietate înregistrează una dintre cele mai mari rate de succes în terapie; cu ghidaj corect, deopotrivă copii și adulți pot învăța să se repoziționeze în propria viață, să modifice strategii comportamentale, să confrunte direct chiar situațiile evaluate ca periculoase pentru a căpăta astfel dovezi care ne arată cât de puțin periculoase sunt de fapt. În felul acesta, vor recăpăta treptat nu doar controlul asupra propriei vieți ci și bucuria de a trăi. O vorbă veche românească spune că ”de ce ți-e frică nu vei scăpa”. Singura modalitate de a scăpa este de a înfrunta ”frica” respectivă și a-i dezvălui astfel caracterul irațional.

Există lucruri pe care le putem face preventiv acasă, ca părinți, pentru a nu ajunge să identificăm la copiii noștri anxietate de nivel clinic?

Să ne informăm cu privire la particularitățile de creștere și dezvoltare ale fiecărei etape de vârstă, astfel încât să știm să diferențiem între aspecte provocatoare dar tipice vârstei, și aspecte de natură să ne îngrijoreze;

Să îi educăm pe copii, și pe noi deopotrivă, despre rolul adaptativ și important al fricii, în viața noastră; este o emoție dificilă, greu de dus, însoțită de comportamente adeseori indezirabile din partea copiilor; de multe ori părinților le este greu să tolereze emoția de frică la copii, devenind hiperprotectori și permițând copiilor să evite situația amenințătoare (ex. permit copilului să stea acasă într-o zi în care are un test care îl îngrijorează) sau făcând în locul acestora lucrurile care le provoacă disconfort (ex. copilului îi este greu să invite colegi la ziua de naștere, iar părintele face asta în locul copilului), sau dimpotrivă, pedepsind copiii prin mesaje de tipul ”eu nu vreau să cresc un fricos la ușă”, ”doar oamenii slabi se comportă ca tine”, ce șubrezesc încrederea în sine a copiilor și îi fac să creadă că ceva este în neregulă cu ei. În realitate, frica este o emoție importantă, trăită de absolut toate ființele umane, critică pentru supraviețuirea noastră ca specie, deoarece semnalizează pericolele din jurul nostru și ne ajută să ne pregătim, declanșând răspunsul biologic de ”luptă” sau ”fugă”. Pentru gestionarea ei, este important să o identificăm corect, să învățăm ce putem face pentru a ne simți din nou în siguranță, să evaluăm dacă semnalizează un pericol real sau nu.

Aceștia sunt primii pași în educația emoțională, ce trebuie făcută acasă și la grădiniță, pentru că reprezintă un factor de protecție puternic împotriva tulburărilor emoționale.

Să încurajăm, încă din primii ani, autonomia copiilor; a face lucruri singur, în funcție, firește, de etapa de dezvoltare a copilului, îl învață pe acesta că poate, că se descurcă, că are soluții și rezolvă probleme, cu impact puternic pozitiv asupra stimei de sine și autoeficacității personale; copiii autonomi nu se blochează, nici nu fug din fața provocărilor, ci caută activ soluții sau ajutor. Copiii cu anxietate au adesea o autonomie foarte mică, sunt dependenți de părinți care, fie nu au încurajat explorarea (fiind la rândul lor dominați de frica unor accidentări), fie au făcut totul pentru/în locul copilului/ împreună cu copilul, din lipsă de timp (ex. dacă îl îmbrac eu, terminăm în 2 minute, dacă se îmbracă singur, avem nevoie de 20 de minute), pentru că nu au tolerat greșeala (ex. dacă îl hrănesc eu, nu se murdărește, dacă mănâncă singur, trebui să îi schimb hainele și să aspir bucătăria) sau pentru că au fost copleșiți de propria teamă (ex. copilul pleacă în excursie, cu autocarul, alături de colegi, iar părinții sunt în mașina personală, în spatele autocarului, însoțind copilul în excursie, pentru a fi siguri că nu se va întâmpla ceva rău).

Ce am putea face pentru a-i ajuta pe copii să își gestioneze stările recurente de teamă, odată ce acestea s-au instalat ?

În primul rând să îi ajutăm să își identifice emoția de teamă, fără a-i stigmatiza și rușina, fără a-i critica, explicându-le că frica este o emoție naturală și importantă, pe care o simt toți oamenii și care apare pentru a ne ajuta să ne descurcăm, să căutăm soluții și să ne protejăm.

Apoi, să încercăm să înțelegem, alături de ei, de ce situația respectivă este amenințătoare și să stabilim împreună dacă amenințarea este reală sau nu. S-ar putea să descoperim adesea că avem și noi, adulții, o contribuție în apariția sau intensificarea fricii respective; poate vom descoperi în spatele fricii de note și evaluare a copilului, anticiparea că ne-ar putea dezamăgi sau ar putea pierde aprecierea și dragostea noastră. Într-o astfel de situație, copilul se va liniști aflând de la noi că este apreciat, iubit, acceptat, indiferent de notele pe care le ia la școală.

Nu în ultimul rând, să îi încurajăm să abordeze situația respectivă, identificând resursele personale pe care le au deja, sursele de ajutor, în cazul în care vor avea nevoie, învățându-i să evalueze progresul treptat, nu neapărat rezultatul final, asigurându-i de dragostea și sprijinul nostru în fiecare moment al drumului pe care îl au de parcurs.

Cum să îi învățăm să se ferească de anumite pericole (inclusiv pericolul de a intra în legătură cu persoane care le-ar putea face rău) sau boli fără să le inducem o stare de frică nesănătoasă?

Dacă alegem să o privim astfel, lumea este și a fost dintotdeauna un loc în care pericolul a existat, sub diverse forme: activități periculoase, oameni periculoși, situații periculoase. Avem în vedere deopotrivă pericolele ”fizice”, care pun la risc viața noastră, integritatea și sănătatea personală, dar și pericolele ”sociale”, care pun la risc imaginea noastră socială, stima noastră de sine, felul în care ne apreciem sau ne apreciază ceilalți, competența noastră academică/profesională, atractivitatea noastră socială. Copiii noștri au nevoie să afle de la noi despre aceste acele pericole obiectiv reale, simultan cu pregătirea pentru a ști ce să facă în situația respectivă.

Când îl învăț pe un copil cum să reacționeze în preajma străinilor nu este nevoie să adaug imediat și informația că ”oamenii sunt răi”, pentru că ar fi un neadevăr, care ar sădi o ”frică nesănătoasă”. Cei mai mulți oameni sunt bine intenționați. Regulile de comportament în preajma străinilor, sunt aceleași, indiferent dacă aceștia sunt ”buni” sau ”răi”:

• Nu abordez niciodată o persoană străină din proprie inițiativă;
• Nu însoțesc niciodată o persoană străină, doar pentru că mă invită;
• Nu accept obiecte / mâncare/ cadouri de la o persoană pe care nu o cunosc; refuz politicos și o redirecționez către părintele meu, care decide dacă este oportun să accepte sau nu;
• Cer întotdeauna ajutorul unei persoane în uniformă (polițist, bodyguard), unui adult însoțit de un copil (sunt șanse mari ca un adult însoțit de un copil să ofere ajutor unui alt copil aflat într-o situație dificilă), vânzătoarei/ vânzătorului de la cel mai apropiat magazin;
• De la 4-5 ani, orice copil ar trebui să își cunoască numele complet, numele părinților, un număr de telefon al unui părinte, adresa personală, pentru a le putea comunica unui ”adult în uniformă”

În mod similar, în cazul bolilor, accentul va fi pus pe informațiile cu rol educațional, protectiv și pe comportamentele aflate în controlul nostru – stil de viață sănătos (număr suficient de ore de somn, hrană sănătoasă, mișcare, socializare în aer liber, dozare corectă efort – plăcere în rutina de zi cu zi), igienizare elementară (ex. spălatul mâinilor, strănut/ tușit în șervețel etc.). în plus, consultul medical și persoana medicului vor fi prezentate ca resurse, soluții și comportamente de ajutor, nu ca dovezi că situația este gravă și scăpată de sub control.

Foarte important – starea de calm a părintelui, în momentul furnizării acestor informații, este esențială, căci prin echilibrul și calmul nostru, le transmitem copiilor că lucrurile fie nu sunt cu adevărat periculoase, fie că, deși sunt amenințătoare, noi știm ce avem de făcut pentru a rămâne în siguranță. Un părinte panicat este dovada supremă, în ochii unui copil, că situația este gravă și fără soluție, chiar și atunci când lucrurile sunt departe de a fi așa.

La vârsta școlară, copiii încep să aibă grija temelor, a rezultatelor, a eșecului. Cum să procedăm astfel încât să îi ajutăm să învețe, fără să le creăm și o anxietate legată de performanță?

Copiii școlari ajung să aibă ”grija temelor, a rezultatelor, a eșecului” pentru că măcar un adult din preajma lor – părinte sau cadru didactic relevant emoțional, are această grijă. Ca să nu fim greșit înțeleși – școala este un mediu important în viața copiilor noștri, dezvoltarea lor academică este foarte importantă pentru evoluția lor educațională și apoi profesională, dezvoltarea cognitivă este un palier fundamental al dezvoltării copilului, monitorizarea parcursului școlar al unui copil este foarte importantă.

DAR asta nu înseamnă că:

• Odată intrați în școală, copiii devin elevi, care nu au alte nevoi în afara învățării; ba mai mult, putem descoperi ușor că un copil căruia îi sunt respectate și acomodate și alte nevoi în viața de zi cu zi (timp liber, relaxare, conectare cu prietenii și familia, atenție primită și pentru alte activități și comportamente decât cele legate de școală etc.), își va asuma mult mai relaxat și responsabil responsabilitățile școlare;
• Notele reprezintă cel mai relevant indicator pentru potențialul de învățare și dezvoltare al copiilor noștri; suntem într-un sistem educațional care pune nota în centru și condiționează parcursul educațional în funcție de ea dar, un copil care a luat întâi 3 și apoi 5, a făcut un progres fantastic, care trebuie punctat ca atare. Mai ales dacă ne dorim ca acel copil să se străduiască în continuare. Un copil aflat în această situație trebuie apreciat pentru efort și progres, nu criticat și etichetat negativ.
• A compara un copil cu colegii săi reprezintă o practică sănătoasă. Principala modalitate prin care ne putem da seama de evoluția unui copil este comparația cu sine și cu prestația sa în raport cu momentele anterioare. Comparativ cu acum 1 an, 6 luni, 6 săptămâni, 2 săptămâni, acest copil a progresat? A stagnat? A regresat? Dacă da, de ce? Ce a ajutat? Ce a generat blocajul/ regresia? Comparația cu alți copii și ierarhiile clasei ar trebui să fie relevante doar pentru adulții de la catedră, pentru a ști cum să își nuanțeze actul pedagogic.
• Ne iubim copiii în funcție de note și rezultate școlare. Copiii noștri sunt dincolo de note, premii, școală sau rol de elevi. Criticându-i pentru notele mici/ eșecuri și/sau apreciindu-i doar când au performanță școlară, ei vor învăța că iubirea noastră este condiționată de acestea – rezultate și note.

Anxietatea legată de performanță apare atunci când copilul învață de la un adult relevant din viața sa că performanța condiționează accesul lui la iubirea, acceptarea, atenția, aprobarea din partea părintelui și apoi din partea propriei persoane. Sunt copii care, de la un moment încolo, nu mai au nevoie de un adult care să îi critice, se vor critica singuri, își vor reproșa incompetența, pregătirea insuficientă, eșecul, alunecând treptat pe panta perfecționismului și a pregătirii excesive pentru școală.

Cum să îi ajutăm? Punctând progresul și efortul, nu rezultatul. Evidențiind reușita, nu greșeala. Căutând, în situații de eșec, soluții și resurse suplimentare, nu vinovați. Acceptând faptul că, dincolo de resurse și atuuri, toți copiii vor avea niște limite (fiecare copil, altele), ceea ce nu înseamnă că ceva este în neregulă cu ei.

Iubindu-i oricum ar fi, doar pentru că sunt și au intrat în viața noastră. Nefăcând un secret din asta.

De multe ori, apar stări de rivalitate între prieteni sau între frați. Cum să ne învățăm copilul să se raporteze în mod sănătos la reușitele celorlalți?

Rivalitatea între frați este naturală. Pentru a supraviețui, suntem programați să luptăm pentru accesul la resursa fundamentală pentru viața noastră – părintele. Așadar, rivalitatea între frați este condiționată biologic, însă va fi lăsată în urmă de îndată ce relația dintre ei se construiește pe fundamente sănătoase, de iubire și atașament. Dar asta va fi posibil doar dacă fiecărui copil în parte îi vor fi împlinite nevoile de bază de iubire necondiționată, atașament sănătos, acceptare, atenție pozitivă, valorizare pentru felul său special și unic, în relație directă cu părinții săi. Rivalitatea naturală între frați ajunge să fie prelungită în comparație toxică atunci când părinții încep să îi compare pe copii, situându-l pe unul deasupra celuilalt, de obicei cu obiectivul de a-i ambiționa și de a genera progres către reușită. De obicei, rezultatul obținut este foarte departe de intenție:

• Copilul învață despre sine că nu este suficient de bun/ valoros, în ochii părinților săi;
• Apare ostilitatea față de fratele perceput ca amenințare la iubirea și aprecierea parentală;
• Copilul renunță la a fi atent la progresul său, presat fiind de posibilitatea câștigului celuilalt; ba mai mult, ajunge să interpreteze succesul altuia, ca fiind eșecul său.

Singura modalitate prin care reușim să rupem această buclă vicioasă, toxică, este asigurând copilul de sprijinul și aprecierea noastră necondiționată și înlocuind comparația cu celălalt, cu comparația cu sine.    

Pe Diana Stănculeanu o veți putea asculta pe 26 octombrie la #EpicTalk, evenimentul de promovare a sănătății relaționale, organizat de către Pagina de Psihologie și Mozaic Media, în București, de la ora 14, la Pullman.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp