Sari la continut

Republica împlinește 10 ani

Un deceniu în care am ținut deschis un spațiu rar în România: unul al ideilor curate, al argumentelor care nu se tem de lumină și al vocilor care gândesc cu adevărat. Într-o vreme în care zgomotul crește, noi am mizat pe ceea ce contează: conținut de calitate, autentic, fără artificii, libertate de gândire, profunzime în loc de superficialitate. Pentru că doar așa România poate merge înainte. Să rămânem împreună într-un loc al reflecției, al întrebărilor care incomodează și al conversațiilor care schimbă ceva. Scrie, întreabă, contestă, propune. 
Republica îți aparține. De 10 ani și pentru anii care vin.

„- Așa le faceți voi, românii, femeilor?” Cum mi-am dat seama că, în momentele cruciale, ies la iveală diferențele dintre români și italieni

politia din Italia

Foto: Tommy (Louth) / Alamy / Alamy / Profimedia

Citind un material în Adevărul, mi-am adus aminte de o întâmplare mai veche de la Roma. Pe atunci eram supărat, dar astăzi tind să dau dreptate, cel puțin parțial, celor de atunci. 

Se făcuse ceasul prânzului și lâncezeam cu mașina prin oraș, aproape blocat într-o aglomerație infernală pe via Casilina, în zona de est a Romei. Dusesem niște materiale într-un șantier, iar acum mă gândeam să descarc schela din furgon și să îmbuc o bucată de pizza a taglio la o trattoria din Tor Bella Monaca unde se mănâncă dumnezeiește.

Sună telefonul și, înainte să răspund, văd numele scris pe ecran: Tonino.

E comandantul unității de poliție din Municipiul 8, un fel de sectorul 8 al Bucureștiului. Răspund cu gândul că sigur are ceva de făcut pe acasă sau pe la alți prieteni și ofițeri de-ai lui, cărora m-a recomandat mereu. E zăpușeală afară, sfârșit de iulie, dar trebuie să închid geamul ca să pot auzi bine, pentru că zgomotul de afară e de nedescris.

– Ooo, ma dove sei? Per caso stai vicino a Tor Bella Monaca?(*)    

– Da, îi răspund.

 – Vino repede, dacă poți. Am nevoie de ajutorul tău.

Ajung relativ repede la o benzinărie aflată la intersecția străzii Casilina cu Torbella Monaca, aproape sub un pod mare. Aici mai multe mașini de poliție și lume adunată gură cască, polițiști, carabinieri…

Cobor și-l găsesc imediat pe comandant alături de câțiva ofițeri și subofițeri de-ai săi.

– Ce s-a întâmplat, întreb?

– Benzinarul, zice, a găsit în spatele clădirii o femeie decapitată. Se pare că-i româncă, după trăsăturile somatice. Mă gândeam că poate mergi să o vezi, poate o știi, o recunoști… nu are acte la ea.

– Dar cine a văzut-o, de ziceți că-i româncă? îl întreb.

– A fost Sergio, îmi spune. E unul din ofițerii lui care are contact cu românii frecvent.

Se mai gândește un pic, discută cu Sergio să meargă să o identifice. Comandantul nu merge. Are „orrore” de o așa scenă. Vrea să mă trimită, în schimb, pe mine cu ofițerul lui, dar chiar nu am putere să văd o scenă de așa grozăvie. Nu am văzut niciodată și, deși îmi plac experiențele inedite, pe asta chiar nu vreau să o trăiesc.

– Așa le faceți voi, românii, femeilor voastre? sună sec întrebarea prietenului meu polițist. Le tăiați capetele?

Întrebarea mi s-a părut cu atât mai deplasată cu cât, de ani de zile de când ne cunoaștem, nu mă tratase niciodată ca pe un „rumeno” oarecare, adică diferit de ei. Dar abia acum îmi dau seama că în momentele propice, de adevăr, diferențele dintre noi, românii, și ei, italienii, ies la iveală. Dincolo de aparențe și de legăturile solide de prietenie, sentimentele, preconcepțiile și percepțiile antistraniere rămân latente undeva, în străfundul sufletului, și ies la iveală la nevoie. Iar acum sosise momentul de a-mi reproșa mie, românul, cel din categoria oaspeților indezirabili, cât de sălbatici și cât de violenți suntem în realitate. Nu mai eram prietenul, ci „il rumeno”, din aceeași categorie cu prezumtivul asasin. Toți în aceeași oală…

Nu am văzut cadavrul dar, la numai o zi, după cercetări asidue, aflaseră că făptașul era însuși soțul decapitatei, un italian din regiunea Calabria.

 Adică, așa or fi calabrezii? Sau intalienii? …

(*) – Hei, unde te afli? DIn întâmplare ești aproape de Tor Bellamonaca?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • andrei andrei check icon
    daca femeia era neagra si cineva zicea ca e nigeria era deja mega rasism. daca facea cineva o referire similara ca vai, asa le faceti voi femeilor nigeriene era deja mega rasism. dar asa ca e romania e ok. rasismul e doar alb vs negru si doar daca negru e victima.
    • Like 0
    • @ andrei
      Să înțeleg că 'neata vrei să te identifici cu Tonino în toată povestea asta. Problema e că nu știm dacă 'nealui e și rasist sau doar xenofob.
      • Like 0


Îți recomandăm

Cristian Păun - ASE

„Magistrații sunt puși să valideze constituțional o măsură care e împotriva lor. (…) E un conflict de interese evident, care nu știu cum se poate rezolva.” Foto: Facebook Cristian Păun

Citește mai mult

Educatie-

Vă scriu dintre bănci încă pline de firimituri, foi mototolite și carioci fără capac. E liniște acum, copiii sunt la ora de sport, dar am în urechi încă agitația lor de dimineață, cu ghiozdane care se trântesc și întrebări puse pe fugă: „Domnu’, azi citim din poveste?”, „Domnu’, mi s-a rupt creionul, pot să iau altul?”

Citește mai mult

Transformare digitală

Digitalizarea în România avansează cu viteze diferite în sectorul public și cel privat. Firmele private în special din industriile bancară, sănătate sau retail au fost forțate de împrejurări concurența acerbă să se transforme digital, dar instituțiile de stat sunt încă prinse în inerția birocrației și lipsa de viziune strategică. În mediul privat, digitalizarea nu mai este un moft, ci o necesitate pentru scalare și eficiență. În sistemul public lipsa bugetelor multianuale și absența ownership-ului fac implementarea proiectelor de IT un proces greoi sau chiar eșuează (foto: Shutterstock).

Citește mai mult

”Cravata galbenă”

”Cravata galbenă”, filmul regizat de Serge Ioan Celebidachi, fiul marelui dirijor, Sergiu Celibidache, este o biografie cinematografică și, în același timp, o confesiune; o ”partitură” a memoriei naționale scrisă cu ”notele” unui destin încercat. Dincolo de cronologia unei vieți extraordinare, filmul este o introspecție despre libertate și identitate și despre România care a dăruit lumii figuri emblematice și genii; dar pe care nu a prea știut să le păstreze acasă.

Citește mai mult