În imagine, un vizitator ridică privirea lângă un perete cu fotografii ale victimelor represiunii comuniste din România, la memorialul din Sighetu Marmației/ Foto: Daniel Mihăilescu/ AFP / Profimedia
Londra. Primăriile de sector renovează periodic casele sociale pe care le dețin (mii, zeci de mii) iar noi, românii, suntem cei care le punem la punct interioarele, de la demontat și demolat și până la finisaje. Zilele astea am lucrat alături de un brașovean. Profesionist în ceea ce face, educat cu colegii, curat la haine și la vorbă, omul mi-a plăcut prin însăși prezența sa. Din una-n alta am povestit despre industria comunistă pe care au demolat-o neo-comuniștii, despre Steagul Roșu și Tractorul Brașov, despre școală și protestul muncitorilor de acolo din noiembrie 1987...
- Tata a fost în prima linie acolo, se destăinuie el. Din secția lui, unde lucra la Steagu Roșu, a început revolta și a avut mult de suferit. Sau, mai degrabă, ar fi avut și mai mult. Atunci, la două zile după eveniment, au fost chemați toți la miliție, la securitate... stătea cu nopțile în interogatorii, iar noi acasă, îngrijorați. Mama plângea toată ziua, iar noi cu nasurile lipite pe geam îl așteptam cu înfrigurare.
Eu eram mai mic, dar știu că la fabrică se făcuse un birou unde milițienii și securiștii vedeau și revedeau filmele cu cei care ieșiseră la protest. Și, cum recunoșteau pe unul, cum îl luau și nu se mai știa de el.
Apoi, într-o zi, la noi la ușă a bătut vecinul de la trei: tovarășul Munteanu. Om liniștit, educat, mereu cu zâmbetul pe buze, mereu să ajute pe cei care aveau nevoie, un om căruia-i spuneau toți tot ce aveau pe inimă. Intrase în casă la fel ca întotdeauna și-i făcuse semn tatei să intre să vorbească în bucătărie amândoi. Și-au intrat iar noi stăteam cu urechile lipite de ușă și respirația oprită. Ceva ne spunea că nu e ce era de obicei. Nici inimile parcă nu ne mai băteau. Simțeam că de data asta vecinul venise cu o veste neplăcută. Ceva grav plutea în aer.
- Te-am văzut în filme, în prima linie, vecine. Dar nu te-am „recunoscut”. Colegii s-au uitat urât la mine, crezând că mint, pentru că parcă ne văzuseră împreună, dar le-am spus că se înșală. Le-am spus că nu ești cine spuneau. Poate nu știai, dar eu sunt ofițer de securitate.
Au ieșit ambii zâmbitori din bucătărie. Tovarășul Munteanu ne-a mângâiat pe creștete părintește, tata ne-a făcut semn să dispărem. Era ca o statuie de ipsos, cu zâmbetul înțepenit. Mort în viață...
Zile la rând noi toți în casă am șușotit despre asta, cu stupoarea celor care descoperiseră că lângă noi stătea tocmai cine nu credeam să fie. Cu frica de a avea microfoane și-n scrumieră, și-n tocul ușilor de-acum vorbeam numai la ureche, cu radioul deschis...
Atunci tata făcut tot ce a putut să-i mulțumească: i-a aranjat apartamentul gratis, îi ducea ce reușea să facă rost, deși omul nu ceruse și se împotrivea mereu. Cât am mai stat acolo, pentru că tata și-a schimbat numele și ne-am mutat cu toții în alt județ...
N-a mai durat mult însă. La doi ani a căzut Ceaușescu, s-a terminat...
Dar tovarășul Munteanu ne-a rămas în minți și suflete. Fusese domn. Mare domn.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Si vezi draga a scapat pe unul?
Dp revolutie trebuiau cautati toti astia si aruncati in puscarie pe viata. Chiar daca bagam 50% din țară la răcoare!
Asa, tot ei sunt butoane. Ei si plodurilelor