„- Eu nu mă rog de un pui de drac!” „- O să mori în pușcărie, tată!” „- Cum mi-o fi soarta”. Când ninge de Crăciun, mă gândesc la soarta bunicilor noștri

Foto: Inquam Photos / Adriana Neagoe

În apropierea Crăciunului, întotdeauna îmi amintesc de bunica paternă ca despre întruchiparea bunătății pe pământ. Adevărul este că, dacă nu am avea bunici, nu am putea înțelege pe deplin ce înseamnă bunătatea.

Era mărunțică de tot, sub un metru cincizeci, cel puțin eu așa am prins-o când deja îmbătrânise. A murit când eu eram în clasa a opta. Mergea sprijinită în baston, mâinile îi tremurau. Avea o fustă neagră, pusă pe elastic în talie și lungă până în pământ, o bluză tot neagră și o vestă peste ele. De sub marginea baticului i se vedea părul alb ca zăpada. Când râdea potolit cu fața ei brăzdată de riduri se lumina tot pământul și tot cerul. Vocea avea în ea duioșie și căldură, dar și un fel de tremur a plâns. O voce în care se simțea mereu lacrima. Nu am auzit-o niciodată țipând, niciodată certând, niciodată fiind supărată. Dobândise o pace sfântă, după toate furtunile vieții.

Viața ei a fost grea, dar greul, în loc s-o înrăiască, cum face cu mulți oameni, pe ea a făcut-o tot mai bună.

După ce s-a mutat în cer, tata ne povestea despre ea cu drag și nostalgie. Cred că era unul dintre puținele momente când vedeam ochii tatei aburindu-se de lacrimi. Nu îi zicea mama, ci mămăica.

Era fiica lui Toader Gherasim, un mic chiabur liberal de pe Suha, un sat al Măliniului, cu moară pe apă, cu foșalău, cu grajduri pline de animale și acareturi. Bunica a crescut în bunăstare și s-a măritat cu un cioban, bunicul. Deși i s-a umplut casa de copii, viața i-a fost ușoară până au venit comuniștii, care l-au arestat pe tatăl ei și a rămas fără sprijinul lui. A stat Toader Gherasim în pușcărie ceva ani. Când s-a întors, totul era distrus și, în casa lui, locuia un activist de partid. Bătrânul nu avea decât să îndure, parcă ce putea face!? Alb pe cap, slab de puteri, cu averea risipită, cu moara pustie și foșalăul luat la stat - de asta, când merg la Mălini, spre Suha, unul din frați îmi arată un loc, pe un mal al Suhei, și îmi spune: „Aici era moara lui Moșu Toader Gherasim.” - cu agoniseala în vânt, își trăi bătrânețea cu sufletul otrăvit. Încă mai avea în gospodărie gobăi, o vacă, un cal, pământul, o grădină, să aibă cu ce trăi, dar grosul averii era risipit. 

Și într-o zi, acel bătrân aprig, care mi-a fost străbun, a intrat în casă de prin curte și l-a găsit pe activistul de partid cățărat pe perete, de unde luase icoana Maicii Domnului și o ținea în mână. Moșul Toader nu a apucat să întrebe ce face. S-a blocat.

- Ce ții asta pe perete!?, a zis batjocoritor activistul și a aruncat icoana.

Moșul a privit cu groază icoana căzută pe podelele goale. L-a durut inima de parcă în ea s-a rupt rama icoanei lovindu-se de podele. Era a familiei lui de generații. Hârtia era îngălbenită și acoperită de fum, contururile erau atenuate sub timp, culorile și-au stins de mult viul din ele. Dar cu toate astea era Icoana! Moșul a înnebunit. A înjurat: „Hristoșii mă-tii de drac!” (Exact așa repeta tata cuvintele bunicului lui). A luat activistul de gât și l-a trântit la podele. L-a călcat în picioare acolo, lângă icoană. Țipa, în timp ce îl toca cu picioarele, că a suportat, să îl țină în casa lui, să îi mănânce din strachinile lui și din fructele grădinii, să doarmă în patul muncit de el și să se șteargă pe față cu ștergar țesut de baba lui, dar de icoană nu trebuia să se atingă.

A scăpat activistul din mâinile lui și a fugit la miliție.

Și aude biata bunica, care stătea chiar în centrul Măliniului, în casa din spatele parcului, că îl aduc milițienii pe taică-su în lanțuri, că l-a bătut rău pe activistul de partid. A ieșit din casă în fugă. Se adunase lume ca la urs și privea de pe marginile drumului, cum îl aduc pe moșul Toader legat. Avea cojoc în spate, dar capul alb, descoperit. Bunica i s-a aruncat la piept plângând și implorând:

- Roagă-te de tovarășul X să te ierte!! Roagă-te, tată, poate o să vrea să te ierte! Unde pleci, matale, acum bătrân și cu părul alb!?

A împins-o pe bunica din calea lui și a vorbit aprig:

- Eu nu mă rog de un pui de drac!

- O să mori în pușcărie, tată!, a țipat bunica cu deznădejde și i s-a repezit la piept iar.

- Cum mi-o fi soarta, i-a răspuns bătrânul și s-a dus iar în pușcărie.

***

A născut treisprezece copiii, cinci i-au murit, șapte au trăit. Povestea cu voce de lacrimă despre cei care i-au murit și cu senin duios despre cei care i-au rămas. Eu îmi amintesc cum mi-a povestit odată, că unul din copii - i-a zis numele, dar eu nu l-am reținut - s-a lovit la spate și avea o dungă vineție. A zis bunica chiar așa: „Acolo, peste spate, l-a săgetat moartea.” Sufletul meu îi simte și acum durerea din voce, dar și pacea, și resemnarea. Pe ea și când o durea tot pacea era mai mare decât durerea. Așa o învățase viața.

I-a fost greu. Bunicul pleca primăvara pe munți și se întorcea toamna târziu. Singură era când și-a născut copiii, singură, când i-au murit. Nu cred că a avut timp să și-i plângă prea mult pe cei morți că o frământa grija pentru cei vii. A învățat să coase sumane, ca să câștige bani și veșnic era aplecată deasupra mașinii de cusut.

Îmi amintesc casa ei micuță, joasă, cu acoperiș de draniță, fără uluce la streașină, încât ploaia curgea pe marginile ei ca un plâns nesfârșit, din două camere. Pe ușă intrai direct de afară pe podele goale. În dreapta era băncuța cu gălețile cu apă, după băncuță un dulăpior din scândură înnegrită de timp, sub o fereastră mică cu șase ochiuri de geam pătrate acoperite cu o perdea cusută de bunica, și un pat. Îmi amintesc modelul cusăturii cu galben, albastru și negru. Era un model popular foarte vechi. Și în capăt, pe peretele opus ușii, sub altă fereastră, identică cu prima, o masă. Pe celălalt perete era soba. Lângă sobă un pat și apoi plita. Pe plită, ceaunul pentru mămăligă. Lângă plită, o ușă care ducea în camera de curat. Acolo erau două paturi, o masă, un dulap și preșuri de cordele pe mijloc. Sub fereastră era mașina de cusut. Două ferestre ale căsuței de poveste a bunicii dădeau spre o zonă verde și spre centrul satului. Acum, când scriu, mi-o imaginez pe bunica văzându-și tatăl, adus legat, prin acea fereastră, la care stătea veșnic să coase și fugind în drum, la el...

O iubea mult pe mama. Venea la noi să coacă pentru Paști și pentru Crăciun. Comuniștii îi dădeau un ajutor de o sută de lei pe lună. Din acel ajutor își cumpăra de toate. Ea nu știa să se plângă și avea tot timpul destul. Aducea stafide, rahat și coajă de lămâie rasă, amestecată cu zahăr de pus în cozonac. Noi îi mâncam bunătățile pe furiș. Mama ne certa să nu ne atingem de ele, dar bunica zicea să ne lase în pace că suntem copii.

Iubea copiii. Își iubea nepoții. Avea mulți de la toți copiii. Când nu mai putea umbla, să iasă de acasă și să vină la noi, ne ruga cu vocea, care topea inimi, să îl aducem la ea pe cel mai mic dintre frați, să îl mai vadă încă o dată. Mereu se ruga să îl aducem pe cel mai mic...

***

Mergeam la ea cu colinda. Se lumina de fericire, când îi cântam lângă ușă. Ne chema în casă, ne servea cu ce avea, scotea o batistă din sân, o deznoda și scotea din ea câte un bănuț pentru fiecare și avea pentru toți. Niciodată nu spunea „nu am, e greu”. Niciodată. Avea o pace pe care generația noastră a pierdut-o. Ea, cu puțin, avea o bogăție. Noi, cu mult, suntem mai săraci.

Crăciun fericit tuturor! Să ne dea Dumnezeu bogăția de dincolo de lucruri și pacea bunicii!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp