Foto - Vadim Ghirda/ AP/ Profimedia
Ce o colinda?! Ca să răspund la această întrebare am luat-o cu pași mici...
Mai întâi mi-am imaginat așteptarea nașterii lui Iisus fără post, fără scuturarea zgurii păcatului de pe trupul și sufletul nostru, căci asta e postul în concepția mea: o scuturare a zgurii...
Mi-am mai imaginat așteptarea nașterii sfinte fără aceste cântece sacre, ce umplu pământul românesc de sunete divine. Sunt vechi, vin de la începutul timpului, au în ele simboluri precreștine, s-au înfrățit prin simbioză cu creștinismul și dăinuie și azi...
Ca să pot spune câteva cuvinte despre colindă, m-am întors în timp, la Mălini, satul copilăriei mele...
...
Zăpezile sunt mari până la ferestre. Viscolește. Vântul pare un balaur turbat care scoate pe nări ger amestecat cu zăpadă. L-am văzut pe tata făcând cărări prin omăt și îmbrăcat de viscol în alb. A făcut cărări spre fântână, spre grajd, spre saivanul oilor, spre clăile din grădină. A adăpat și hrănit animalele. Vine cu un braț de lemne în casă. Când intră, pe ușă năvălește și frig de afară. Îl alungă închizând repede ușa.
În casă mama e la stative. Țese. Asta făcea tot Postul Crăciunului. Deasupra capului ei, pe peretele de la răsărit, sunt icoane și sub icoane arde candela. Bătaie de vatală, sfârâit de suveică printre fire, zgomot de pedale călcate să se schimbe ițele... și mama îngânând versuri de colindă ca să ne învețe.
Tata s-a pus la gura sobei. Fumează. Și el ne spune versurile colindei.
...
Umblam cu frații mei în seara de Crăciun pe la fiecare casă și cântam la ferestre luminate. Cu nasul dezghețat, cu picioarele și mâinile înghețate, cu ochii măriți de miracol și mirare pândeam casele unde au început a sclipi luminițele bradului, cântând:
Sus la poarta raiului
Plânge Maica Domnului.
Și trec îngeri și-o întreabă:
De ce plângi, Măicuță dragă!?
Cum să nu plâng, dragii mei,
Dacă oamenii sunt răi!?
Aceasta a fost prima colindă învățată și era despre Maica Domnului, care plânge în poarta raiului pentru păcatele oamenilor...
Cei mai mici plângeau de frig și că vor acasă, să vadă, dacă a ajuns Moș Crăciun.
Adevărul e că îmi amintesc și acum cum mușca gerul de degete ca un cățel flămând, când mergeam cu colinda de la o casă la alta printre nămeți. dar îmi amintesc și cât de fierbinte îmi era inima, ce îmi pulsa în gât.
Veneam acasă cu o traistă plină de nuci, mere, colăcei și câțiva bănuți în palmă și mă simțeam bogată. Niciodată nu am mai perceput bogăția ca atunci, oricâte lucruri am primit de-a lungul vieții. Nimic nu a compensat sentimentul bogăției din anii copilăriei, când veneam cu câțiva bănuți în palmă, adunați de la colindă și de aceea am rămas cu credința de nezdruncinat că bogăția e un sentiment al inimii. Dacă inima nu simte bogăția, ești sărac, chiar dacă ai palate. Există săraci incredibil de bogați, așa cum există și bogați săraci.
...
Și după evocarea aceasta, iar mă întreb: ce este colinda?!
E moștenire de la părinți. Mama și tata ne-au învățat pe mine și pe frații mei, ei au fost învățați de părinții lor, și părinții lor de alți părinți și uite așa înțelegem că e colinda scrisoare de la începutul lumii.
E parte din sufletul fiecărui om și parte din sufletul românesc. Ne întregește și ne înalță. Mi-e teamă că, atunci când nu o să mai auzim colinde pe pământ, nu o să mai fim neam românesc. O să fim populație, o să fim viețuitoare pe pământ, dar nu neam românesc, care crede în Dumnezeu.
Am avut părinți păcătoși, nu sfinți, dar care ne-au învățat câte ceva despre veșnicie. Mă sperie ziua în care părinții vor fi doar păcătoși și atât și își vor lăsa copiii să creadă că nu este nimic înainte de naștere și nimic după moarte, că viața e un fulger între două neanturi.
...
Dumneavoastră, fiecare din voi, la ce vă gândiți, ce simțiți când ascultați sau cântați colinde?
Mărturisesc că eu mă gândesc la nemurire și îmi simt sufletul în rai. Și atunci cum să nu spun că acest cântec e scară spre cer, e rugăciune, e vestea mântuirii noastre!?...
...
Există o desacralizare a colindei prin prea mult, prea modern, prea oricum și oricine, prea peste tot.
Era rugăciune sacră. O auzeau în biserică și în serile de Crăciun cântată de copii pe la ferestrele oamenilor.
Eu când scriu acum despre colindă mă refer la cea plină de sacru, arhaică, interpretată de oameni ce își îmbrăcă sufletul în Hristos cântând, nu la cea de pe scene cântată de fete în fuste scurte și eventual bâțâindu-se. Colinda nu e cântec obișnuit sau de petrecere, cum se practică acum și prin asta i se diluează sacralitatea, ci e scară spre rai, împărtășire cu veșnicie, e veste despre nașterea celui ce ne va salva din nimicul vieții pământene în veșnicia raiului.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.