Foto: Guliver Getty Images
Sunt oameni care-ți trec prin viață ca niște îngeri păzitori. Nu rămân, dar îți lasă o urmă în suflet. După un timp uiți, și îți aduci aminte de ei în împrejurări speciale. Când auzi că se întâmplă lucruri groaznice. Când ai vrea să-ți ții copiii mereu lângă tine și să-i înveți să nu aibă încredere în nimeni. Să te bucuri de ei mereu.
Un astfel de om era acum patru ani la volan pe o șosea, în timp ce afară vremea era groaznică, era „cod roșu”, și fiica mea de 27 de ani plecase cu mașina să facă Revelionul în orașul în care era stagiară de un an. Pe aceeași șosea. Viscolul începuse cam la o oră după ce plecase. Mașina ei a alunecat pe o bucată de gheață și s-a izbit de un pom. Cu câteva minute înainte ne sunase, pe mine și pe bunicii ei, mereu îngrijorați, să ne spună că aproape a ajuns. Ne sunase mai repede fiindcă i se termina bateria la telefonul mobil.
Am auzit din nou telefonul, apelant necunoscut. Era vocea ei. „Am avut un accident”. Patru cuvinte care te lasă stană de piatră. Apoi detalii. Cum a văzut pomul venind spre ea cu repeziciune. Cum a avut un moment de pierdere a conștienței la impact. Cum se spărsese un geam și cioburile îi săriseră pe față. Cum imediat după accident, mai multe mașini opriseră să vadă ce e cu ea. Mașina ei rămăsese într-o poziție în care bloca șoseaua. Anunțase poliția și acum trebuia să aștepte. Nu știa cât. Afară era ger. Telefonul nu mai avea baterie.
Și atunci a sosit acel domn. Care a oprit, a luat-o în mașina lui (a ei avea geamul spart și era viscol), i-a dat telefonul lui ca să mă sune, apoi i-a dat și încărcător pentru al ei. A stat cu ea acolo pană a venit Poliția - vreo patru-cinci ore. Fuseseră multe accidente din cauza vremii nefavorabile. Era deja noapte. Majoritatea acestui timp am vorbit la telefon cu ea, apoi și cu el; eram, desigur, îngrozită, dar încercam să-mi păstrez cumpătul. Mi-a spus că e bine acum, că e doar speriată. Că are niște zgârieturi pe față. Că e cald în mașina. Că e cu un domn calm, liniștit, și care îi vorbește frumos. Ce puteam să întreb? Ce puteam să fac? Nu știu ce i-a luat Poliției atâta timp să ajungă.
Când a venit Poliția, a constatat și a plecat. Domnul a transferat bagajul fetei mele în mașina lui, a dus-o până acasă (până la scară) și i-a promis că are grijă de mașină a doua zi, să ajungă la un service. Că are cunoștințe și știe cum se face. Așa a fost. I-a spus că în seara aceea era așteptat pe undeva, în alt oraș. Nu știu cum a ajuns, era deja noapte. Nu s-a împăunat cu gestul lui; a vorbit normal și firesc. Am avut un nod în gât ca un spasm dureros până când fiica mea a fost înapoi acasă, teafără.
De patru ani îi am numărul în agenda telefonului ca „Domnul cu mașina”. Nu am simțit nevoia să-l trec cu numele (deși îl știu). Am început să vorbim la telefon, de sărbători, Paște, Crăciunul următor. De obicei mă suna el să mă felicite. Cred că a simțit recunoștința mea și era bucuros să mă audă. Apoi ne-am întâlnit. A venit el, a zis că are niște treburi.
Era un om ca oricare altul, cam de vârsta mea, care întamplător era din locul unde m-am născut și am copilărit și eu. Un loc modest de la un capăt de țară. Am vorbit așadar de cunoștințe comune, de străzi și magazine, de profesorii de la liceu. Era și el părinte, avea un băiat. Nu pot să fiu sigură, dar cred că dacă aș fi putut să îl și văd în seara cu accidentul, n-aș fi fost mai liniștită. Aparențe!
Apoi a venit din nou, ca să îl ajut cu ceva (minor, din domeniul meu). Nu conducea el mașina. Avea șofer. L-am întrebat ce s-a întâmplat. Mi-a spus că are niște probleme în justiție și s-ar putea să fie condamnat. Deocamdată nu mai avea dreptul de a conduce mașina. Nu am prea înțeles, dar n-am insistat. Mi-a spus asta ca și cum am fi fost prieteni vechi, fără ascunzișuri. Mi-a spus că și în seara accidentului era pe drum tot în legătură cu asta. Am fost tristă pentru el. Și el era trist.
După aceea nu am mai comunicat. Am mai sunat, dar nu a răspuns. Mereu mi-am dorit sa fac ceva măreț pentru el, dar n-am avut ocazia.
Acest străin a fost îngerul păzitor al fetei mele, și desigur și al meu. Un om bun până în fundul sufletului. Sper că e încă un om liber. Îi sunt datoare și sunt mândră de asta.
Poate că și el păstrează numărul meu în telefon. Poate sub numele „Doamna cu mașina”. Poate o să mă sune într-o zi, de pe un număr necunoscut, să-mi ureze „Sărbători Fericite!”. Poate o să se afle din nou la momentul și locul potrivit, pentru cineva. Poate citește articolele de pe Republica. Sau poate a uitat deja. Îi trimit, ca un mesaj într-o sticlă, mulțumirile mele.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.