Foto - Amelie-Benoist/ BSIP/ Profimedia
Simțeam că o să mă usuc și o să mă prăvălesc pe podeaua albă dacă nu beau o fântână întreagă acum și niciun minut mai târziu. Eram la rând la analize și tocmai mă pregăteam să le explic asistentelor că e inuman să chemi oamenii la analize cu indicația „nu beți apă cu 8 ore înainte”, când lumea din jurul meu a început să dispară.
Am fost diagnosticată cu diabet gestațional la 6 luni de sarcină, după ce am făcut testul îngrozitor de toleranță la glucoză de două ori, fiind convinsă că primul fusese greșit (nu era). Vestea a venit în momentul când abia începusem să respir și să mă bucur de ce mi se întâmplă după patru luni de calvar, timp în care am avut de luat cele mai grele decizii posibile, în condițiile unei suspiciuni de sarcină neviabilă.
Eram totuși relaxată și convinsă că tot ce e mai greu trecuse, așa că n-am dat mare atenție diagnosticului de diabet gestațional. Până la urmă nu era ceva grav sau ireversibil. O mulțime de oameni trăiesc cu diabet, inclusiv din familia mea, iar eu pot supraviețui și fără dulciuri, nu e cine știe ce efort. Trece. Acum îmi vine să râd de cât de naivă am fost.
Primul medic diabetolog la care am ajuns mi-a zis, în loc de introducere, că trebuie să trec pe insulină pentru că în sarcină nu sunt alte opțiuni de control al glicemiei. Scurt și tranșant, nici n-am apucat să mă dezmeticesc și să scot lista de întrebări din geantă. Am apucat să întreb dacă diabetul ăsta afectează și copilul, mi s-a zis că da, în mai multe feluri, dar e o listă lungă de posibile complicații serioase. Bine, oricum, nu e.
Și uite așa, toată anxietatea și senzația de sufocare din primele luni de sarcină s-au întors ca și cum n-ar fi dispărut niciodată. Și acum... ce fac? OK, trec pe insulină, dar mai departe cum fac? Îmi era teamă că nu știu cum să dozez, că greșesc și îi fac mai mult rău decât bine bebelușului. Cum funcționează exact diabetul și cum ajută insulina? Trebuie sau nu trebuie să țin dietă dacă iau insulină? Mă simțeam aproape paralizată știind că orice fac greșit îi poate face rău copilului meu.
Și-așa am ajuns la al doilea diabetolog, un om mult mai echilibrat și foarte bine informat, care mi-a explicat ce și cum se întâmplă și, cel mai important, mi-a zis că am putea încerca o săptămână sau două cu dietă să măsurăm glicemia după fiecare masă, să vedem cum merge. Abia apoi discutăm de insulină. Mi-a dat speranță că pot, totuși, să controlez boala prin dietă.
Acasă, m-am pus pe studiat: am devorat în câteva zile zeci de articole despre diabet, podcasturi, clipuri pe YouTube, chiar și studii clinice. Începusem să pricep cum funcționează diabetul, deja îmi ajustasem dieta, dar tot greșeam destul de des. Îmi imaginam fiecare vârf glicemic lovind direct bebelușul, ca într-un film oribil care se derula doar în capul meu.
Deja obsedată de subiect, am ieșit la cafea cu prietena mea Ana, să o mai bat și pe ea la cap; soțul meu era deja imun la subiect. Cum facem mai mereu când ne vedem, am intrat într-o librărie. „Îți iau cartea asta, am auzit la Pătraru că e mișto, vezi și tu dacă te ajută la ceva”, a zis Ana, punându-mi în brațe un volum cu copertă verde, cu titlul „Revoluția Glucozei”. Acasă, am pus cartea pe teancul imens de pe birou cu cărți „în curs de citire” și am uitat de ea. Seara m-am uitat la toată seria de clipuri inspirate de carte și a doua zi dimineață, dat fiind că era sâmbătă, eram cu cartea deja în brațe.
Duminică, la cafea, eram deja la ultimele pagini. Rar mă prinde o carte de non-ficțiune, dar pe asta, culmea, am devorat-o. Informație bine și clar explicată – în sfârșit, după doi medici, zeci de ore de citit articole și ascultat podcasturi simțeam că văd cărarea prin jungla glicemiei ridicate. Și parcă diabetul meu nu mai era așa de înfricoșător. N-am aflat informații noi, nu mi-a schimbat viața, nu despre asta e cartea. E mai degrabă un ghid care te ține de mână și te ajută să înțelegi cum să începi să gestionezi problemele ce țin de glicemie. Nu-ți spune ceva ce n-ai învățat la școală, ci lucruri pe care ar fi trebuit să le știm deja: glucoza are un rol-cheie și e bine să știm să o controlăm și să o facem să lucreze în beneficiul, nu împotriva noastră. Dacă lăsăm felul în care mâncăm la coada listei de priorități – că numai timp de pierdut cu organizat dieta n-avem, așa-i? – glucoza asta o să ne tot saboteze până ce într-o zi ne vom trezi că nu mai avem timp să reparăm ce am stricat.
Pentru un om în situația mea – un diabetic de ocazie cu potențial să ajungă cândva unul cu drepturi depline, căci jumătate din femeile care au diabet gestațional ajung să aibă diabet tip 2 –, cartea asta a fost salvatoare. Nu doar că m-a ajutat să scap de vârfurile glicemice frecvente, dar m-a învățat și niște principii alimentare pe care și acum, după ce am scăpat de diabetul de sarcină, le respect fără efort. Și mai ales, m-a ajutat să am un bebeluș care s-a născut sănătos și cu glicemia normală.
Cărți ca aceasta ar fi numai bune de introdus în programa școlară. Ar fi bine ca, pe lângă toate orele de educație civică și religie să-și facă loc și cursurile care ne învață cum să avem grijă de noi și să rămânem sănătoși, despre principiile nutriționale de bază și cum să facem ca mâncarea să ne hrănească și nu să ne îmbolnăvească. Cred că acum, când la fiecare colț de stradă e o covrigărie, o șaormerie, o patiserie sau un chioșc cu energizante, e cel mai bun moment să înțelegem ce ne face (în bine și în rău) ceea ce mâncăm și cum să facem alegeri conștiente. Cum să ne salvăm prin mâncare.
Mi-am adus aminte de carte și de episodul ăsta din viața mea văzând că Jessie Inchauspé, autoarea cărții, vine la București alături de Rahul Jandial, un neurochirurg american foarte cool, care merită să fie mai bine cunoscut la noi. O să mă duc la eveniment cu speranța că și preocuparea pentru sănătate va umple la fel de multe săli ca DJ-ii. Sper, cum zic organizatorii, că „Human Is The New Normal” pentru cât mai mulți dintre noi. În țara în care unu din zece români are diabet și statisticile despre boli de inimă sau de ficat nu sunt deloc optimiste, avem nevoie să vorbim mai mult, mai tare, mai des, mai peste tot despre ceea ce ne menține sănătoși.
Și acum, la opt luni de la momentul din clinică în care am simțit acea imensă senzație de gol, lumea din jurul meu tot dispare, dar acum se întâmplă când îmi iau copilul în brate și-mi râde știrb și sincer. O dispariție mult mai plăcută ca leșinul care mă anunța că am diabet.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.