„Am fost cu toţii victimele unui razboi între MAP şi MAI, cu un protejat al armatei după ziua de 22 decembrie numit Ion Iliescu”

Fizic atletic, faţă senină, ochi plini de viaţă. Îl vom numi Andrei. Andrei este un domn pe care vȃrsta nu-l trădează. Sau poate uşoarele riduri pe care le face în jurul ochilor atunci cand zȃmbeşte spun că se apropie de 50 de ani.

Ei bine, acest domn în decembrie 1989 avea aproape 19 ani. 

Ajunși aici, veţi spune probabil „iar un articol despre revoluție...” Știu, deja a devenit o temă banală, cu acelaşi subiect spus pe zeci de voci şi scris în zeci de mii de rȃnduri în ultimii 28 de ani. Şi totuşi, dupa atȃţia ani, într-o Romȃnie aflată într-o continuă căutare, confuză şi coruptă, povestea de azi este, cred eu, puţin diferită.

La începutul lui decembrie 1989, Andrei aştepta să treacă ultimele 39 de zile ale stagiului militar. Urma lasarea la vatră. Trecuse 1 an în care se maturizase doar în teorie; atunci circula o vorbă conform căreia „nu eşti bărbat dacă nu faci armata”. Ca şi cum maturizarea adolescentului, se putea întȃmpla doar într-un mediu ce nu avea nimic în comun cu demnitatea, cu dezvoltarea personală şi încrederea în sine.

„…acolo am prins ură pe cartofi. Am curăţat cartofi cȃt pentru următoarele trei vieţi. Am îmbrăcat haine militare care nu vazuseră apă probabil niciodată şi am încălţat bocanci mai mari cu 2 numere. Mediul acela avea un singur rol: acela de a te depersonaliza. Şi de a te prosti. Dar, cum omul este un animal uşor de îmblȃnzit, ajungi în timp să te obişnuieşti cu răul şi, în final, să traiesti împreună cu el. Ajunsesem să privesc totul ca pe ceva normal.

În decembrie ‘89, cȃnd deja se auzise prin unitate că se întampla ceva în Timisoara, îmi amintesc că dimineaţa primeam o felie de pȃine, o cană de ceai şi consemn în unitate. Pentru că eram sportivi şi antrenamentele nu se mai ţineau, ne făceam utili doar la treburi auxiliare. Plutonierul care ne avea în subordine, nea Ion, ne tot spunea că suntem în război. „Cu cine?” întrebam. Ridica din umeri. „Nu știu”.

După 22 decembrie m-am maturizat brusc. M-am trezit cu armă, gloanţe şi unitatea militară obiectiv de apărat. Alarma de război „Ștefan cel Mare” era dată, de asemenea ordinul de a se executa foc în plin asupra tuturor elementelor care se opuneau regimului. După fuga soţilor Ceaușescu, UM din Ghencea a fost supusă şicanelor. Nu se trăgea în noi, dar se trăgea pentru provocare. Cine trăgea? Habar nu aveam… dar şuieratul gloaţelor care treceau pe lȃnga noi… asta nu se uită..”.

Oftează și privește undeva în depărtare.

„După 7 zile de nesomn sau aţipit în picioare la -20 de grade, ne-am întins la propriu pe jos, pe ciment în bucătaria din unitatea militară şi am adormit. Unul dintre colegii mei a facut atac de panică în timpul nopţii, a pus mȃna pe armă şi a început să tragă la întamplare spre noi, în pereți, în inamici imaginari…

Dintr-o revoltă anti-Ceauşescu s-a ajuns la o revoltă necontrolabilă. 

Colegul meu de bancă din liceu a supraviețuit celui de al doilea camion de la Otopeni doar pentru că ceilalţi colegi au căzut peste el, ciuruiţi de gloanţe. Teroriştii din acele camioane erau elevi şi copii de cadre MAE. Se ştia cine sunt. Şi niciun transport nu pleacă dintr-o unitate militară aşa de capul său.

Am fost cu toţii victimele unui razboi între MAP şi MAI, cu un protejat al armatei după ziua de 22 decembrie numit Ion Iliescu. Rezultatul: multe victime tinere şi foarte tinere.”

Morala acestei povestiri:

Priviţi spre cei ce azi îsi curaţă trecutul. Sunt lipsiţi de scrupule. Sunt în stare să calce peste cadavre, la propriu pentru propriile lor interese. Şi au dovedit că o pot face fară remuşcări. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp