Sari la continut

Ne vedem live pe Republica!

Facem anul ăsta un pas mai departe în această călătorie care ne-a unit: construirea unul loc al dezbaterii, al schimbului de idei, al bunului-simț. Lansăm un nou spațiu unde ne putem întâlni. Comunitate.republica.ro este locul unde ne vedem live.

„Am fost lângă Marilyn când a murit. I-am numărat ultimele respirații: au fost 16”. De la moarte la viață în cabinetul de psihoterapie

exit - Foto Evgeny Nekrasov / Alamy / Alamy / Profimedia

Foto: Evgeny Nekrasov / Alamy / Alamy / Profimedia

M-am simțit privilegiată să urmăresc interviul online al psihoterapeutului, profesor emerit de psihiatrie și autor Irvin Yalom. Mă simt în același timp blocată când scriu despre acest interviu. Nu știu cum aș putea să reflectez cât mai bine tot ce a transmis și pe măsură ce scriu asta, îmi dau seama că nu am cum. Pot doar să scriu despre experiența mea urmărind interviul și despre ce a rămas cu mine.

Irvin Yalom și-a dedicat viața psihoterapiei. A scris numeroase cărți care ajută psihoterapeuți și psihoterapeuți în devenire în lucrul lor cu clienții. Pentru mine, scrierile lui Irvin Yalom fac parte din fundamentul lucrului clienții. „Aici și acum” – este tema principală cu care am rămas și în urma formării cu Dave Spenceley (din punctul meu de vedere, un etalon „despre cum se face psihoterapie”) și pe care am întâlnit-o la fiecare pas în literatura de specialitate scrisă de Irvin. O temă subliniată din nou în acest minunat interviu.

„Aici și acum” reprezintă mai mult decât o descriere spațială și temporală. Este însăși descrierea relației în care se află, pe parcursul ședinței, psihoterapeutul și clientul. Esența terapiei stă în acea relație. Irvin Yalom își amintește, pe parcursul acestui interviu, momentul în care a realizat importanța acestei relații: s-a întâmplat în urma experienței psihoterapeutice cu o psihanalistă clasică : „pacientul” pe canapea - zero conexiune cu terapeutul analist.  

Concluzia sa? Psihoterapia nu poate funcționa decât în relație. A renunțat la abordarea clasică, psihanalistă, în favoarea unei abordări interpersonale. Relația psihoterapeut-client poate fi privită ca o unealtă neprețuită în terapie: este o lupă a modului în care clientul se raportează la relațiile sale înafara spațiului terapeutic.

Fiecare om are istoricul său unic și o lentilă unică prin care privește lumea, în funcție de experiențele trecute. În același timp, experiența psihoterapiei mele personale este dovada vie că un psihoterapeut „în relație” cu clientul său va obține rezultate neașteptate. Angelica, psihoterapeuta mea, nu are scleroză multiplă. În final, procesul prin care am trecut alături de ea s-a focusat mai puțin pe diagnostic, și mai mult pe acceptarea mea de către mine. Acceptarea diagnosticului a venit ca beneficiu adiacent.

Nu cred că putem înțelege niciodată cu adevărat ce simt clienții noștri. Ca psihoterapeuți, am fi grandomani să credem asta. Putem, în schimb, să fim în relație și să fim alături de ei în măcinările lor. Cu adevărat însă, pot înțelege doar ei și ca psihoterapeut, îmi asum să îi ajut să înțeleagă atât cât simt ei că au puterea de a gestiona acea înțelegere.

Îmi amintesc cum, în 2010, cu ani înaintea metamorfozării mele psihoterapeutice, am urmărit îngrozită filmul „Dr. Moarte” (trad. „You don’t know Jack”) cu Al Pacino în rolul principal. Era prima data când mă întâlneam cu idea de sinucidere asistată: cum un medic pornește o luptă controversată cu autoritățile pentru a împlini dorința unor oameni îndurerați, pentru care viața devine prea greu de suportat.

În film, unul dintre cazurile ilustrate ale persoanelor ce aleg să apeleze la serviciile „Doctorului Moarte” este cel al unei femei cu scleroză multiplă. În acel an, scleroza multiplă era departe de mine deși fusesem diagnosticată în urmă cu 5 ani. Simptomele mă ocoleau încă, înafară de episoade destul de lejere. Țin minte totuși că am simțit o ușurare la gândul că ar exista o alternativă la durere.

Marylin Yalom, soția lui Irvin, a apelat la această alternativă. Diagnosticată cu mielom multiplu, un tip de cancer al sângelui, și-a petrecut ultima parte a vieții în mari dureri. Una din frazele din interviu care m-a marcat a fost: „Am fost lângă Marilyn când a murit. I-am numărat ultimele respirații: au fost 16”.

Imaginea mamei mele, pe patul de spital, în ziua când a murit de cancer, mi-a apărut instant în fața ochilor: inconștientă, avea lacrimi în ochi. I se strânseseră sub ochi. Îmi transmitea că îi pare rău – așa mi-am tradus eu. În narcisismul meu de unic copil, îmi transmitea că îi pare rău că pleacă de lângă mine, dar la fel ca în cazul lui Marylin, moartea îi aducea o ușurare. Ca și când acum făcea în sfârșit ceva pentru ea. Moartea era leacul pentru durere.

Marilyn Yalom, descrisă de Irvin „cea mai populară fată din școală”, a fost profesor de limba și literatură franceză și autoare feministă: a scris despre istoria femeilor ca parteneri în mariaj, despre istoria sânului și cum cultura a dus la mentalitate feministă, în timp. Printre lucrările ei cele mai cunoscute se numără „Blood Sisters: The French Revolution in Women’s memory”, “A History of the Wife”, “Birth of the Chess Queen: A History”.

Când moartea se apropia, Marylin a insistat ca ea și soțul ei să scrie împreună „A matter of death and life” („O problemă de moarte și de viață”), o carte despre experiența ei în timp ce murea și experiența lui, ca partener și psihoterapeut cu numeroase lucrări despre doliu în psihoterapie.

Irvin Yalom povestește cum, pentru soția sa, moartea și posibilitatea de a decide momentul în care să spună stop durerii i-a adus ușurare. Scrierea acestei cărți - Irvin a simțit-o ca un ajutor în gestionarea morții soției.

Vorbește despre autodezvăluire ca psihoterapeut. Când a murit Marylin, clienții lui știau că trece prin asta și lucrurile în relațiile sale terapeutice au fost mereu transparente. Mai mult, cărțile sale sunt o confesiune sinceră a trăirilor sale din ședințele de terapie.

Mă întrebam mereu cât de ok este că m-am autodezvăluit. Când am început să scriu pe blogul meu personal nu aveam idee ce va urma. O făceam în așteptarea unei vindecări miraculoase, fizice, mărturie pentru mii de alți bolnavi (din România în principal - în lume sigur mai erau alții care ar fi făcut ce făceam eu).

Am pornit dintr-o căutare. Căutarea mea de inspirație, de motivație, de poveste de succes a unui bolnav de scleroză multiplă care reușește să strălucească și să câștige în bătălia cu viața, cu boala. Am început să scriu pe blogul meu în 2012. Scriam pentru mine, așteptând vindecarea, moment în care aveam să îmi public povestea. Am publicat-o înainte de vindecarea miraculoasă mult așteptată. De fapt, vindecarea venise, doar că sub o altă formă.

Abia începusem formarea când într-un exercițiu de grup mi-am menționat blogul nepublicat. Ce mi-a spus un coleg atunci mă însoțește și astăzi în profesia ca psihoterapeut: „Dacă o singură persoană face o schimbare în urma citirii despre experiența ta, se merită să îl publici”.

La un moment dat, un potential client mi-a spus, în timp ce îmi cerea o recomandare de psihoterapeut, că nu ar putea face terapie cu mine. Nu ar putea plânge în fața mea, după ce a citit tot ce am scris.

M-am simțit furioasă, m-am întrebat dacă ar trebui să mă opresc și să revin la imaginea de psihoterapeut-misterios „coală albă pe care pacienții proiectează”. Atunci m-am întors la lucrările lui Irvin Yalom și la ce transmite el: psihoterapeuții sunt oameni, înainte de toate. Iar acest interviu îmi întărește convingerea că, pentru clienții mei, sunt ce au nevoie. Iar asta este ok. Există câte un psihoterapeut pentru fiecare client. Nu suntem toți la fel, nici ca psihoterapeuți, nici ca oameni. 

Și Irvin Yalom s-a întors la lucrările sale, cărți pe care nu le-a citit de când le-a publicat. În interviul oferit după moartea lui Marylin a spus că l-a ajutat să își recitească lucrările despre psihoterapia în doliu în gestionarea propriei experiențe.

Mă ajută și pe mine, acum, să îi recitesc lucrările de fiecare dată când mă îndoiesc de activitatea mea din cabinet. Irvin Yalom este un model cu care rezonez profund, care m-a influențat și va continua să îmi impacteze traseul ca psihoterapeut cu fiecare nouă lucrare și la fiecare recitire. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • ”Moartea ca leac pentru durere”! Excepțional! Ca formulare doar, fiindcă eutanasierea asistată tot sinucidere înseamnă până la urmă, iar eu o socotesc ca fiind suprema lașitate a unui om. Da, viața este și suferință iar cine zice că n-a spus / gândit niciodată că viața este o mare porcărie, eu îi spun că minte cu nerușinare! Ce-ar însemna însă dacă din dorința egoistă de a nu mai suferi, una-două toți ne-am sinucide?
    Referindu-mă la psihologie ca știință - mi-ar fi plăcut s-o urmez după liceu (mai exista această facultate, nu fusese încă desființată de Elena Ceaușescu), dar în vremea aceea cel puțin (1967-1972) nu figura printre obiectele de studiu din liceu. Am urmat în schimb chimia și asta dintr-o întâmplare. De fapt, venisem la liceu dintr-un sat din nordul Țării Loviștei, ”croit” ca, după absolvire, să urmez filologia datorită învățătorului meu (Nelu Șandru - fie-i țărâna ușoară!) și diriginatei mele, profesoară de limba română (Florica Frântu - să-i dea Dumnezeu multă sănătate!), niște dascăli exepționali care mi-au insuflat o pasiune uriașă pentru lectură. N-a fost să fie însă fiindcă în clasa a IX-a, unde la limba română în prima parte se studia literatura veche, dl. Petre Tache (fie-i și lui țărâna ușoară, căci sub aparența sa de exigență și seriozitate excesive, s-a dovedit până la urmă că ținea mult la elevii săi, mărturie stând pregătirea intensivă la care ne-a supus în vederea examenului de bacalaureat!), absolvent și de teologie, avea pretenția ca atunci când ne asculta să repetăm cuvânt cu cuvânt ceea ce ne predase dânsul în ora precedentă. Dacă săream un singur cuvânt din ceea ce ne predase ori, și mai și - dacă îndrăzneam să emitem cumva o părere proprie despre o operă literară, numai ce-l vedeam că-și băga în colțul gurii un braț al ochelarilor săi cu ramă groasă și decreta implacabil: ”Băiețaș, n-am spus noi așa, treci la loc, trei!”. Pentru mine, pe lângă faptul că nu puteam reține cuvânt cu cuvânt ceea ce predase dânsul, mai era o dificultate uriașă : îmi era imposibil să rețin anii apariței diverselor evangheliare, biblii, cazanii, pravile, letopisețe, cronici vechi etc., fapt la care profesorul nostru ținea în mod deosebit. Motivul era unul cât se poate de simplu: nu puteam reține niciodată nimic fără logică! În schimb dacă citeam ceva care-mi plăcea foarte mult rețineam automat și definitiv pasajul respectiv (așa s-a întâmplat prin clasa a XI-a dacă nu mă înșel, când am ieșit năuc de la filmul ”Splendoare în iarbă” și cu versurile celebre ale lui William Wordsworth întipărite în minte pentru todeauna, eu care nu mă omoram câtuși de puțin după poezie: ”Chiar dacă strălucirea de altdată / Ochilor mei le va fi luată, / Chiar dacă slava ierbii-acelui ceas s-a stins pe veci, / Noi nu vom pregeta și vom căuta puteri în ceea ce a rămas!”). Astfel, în liceu media mea la limba română n-a fost niciodată mai mare de 7! Așa că am optat pentru chimie, dar întâmplător - la tablă vreo cinci colegi de-ai mei dădeau din colț în colț, era vorba de lecțiile alea grele referitoare la structura atomilor elementelor chimice, eu înțelesesem primul cum se scrie formula electronică a unui element chimic cunoscând numărul său atomic Z și tot șușoteam cu colegul meu de bancă, profesorul ne-a văzut i-a trimis pe cei care-i asculta în bănci dându-le câte un 4 și ne-a scos pe noi doi la tablă; colegul meu - lemn Tănase, trimis în bancă - nota 3; eu am știut tot, inclusiv câteva lecții din urmă și două probleme, încât dl. Dumitru Ghiță, epuizat a cedat, dar nu mi-a dat 10, ci 9, ca să mă învețe minte să nu mai vorbesc la ora dânsului! Și mi-am zis atunci că chimia este de mine! Asta, deși în liceu am făcut-o cu nu mai puțin de șapte profesori, însă cel care mi-a ”pus-o în brațe” a fost - dl. Dumitru Ghiță - Dumnezeu să-l odihnească în pace! În clasa a X-a, devenind director adjunct, nu am mai făcut chimia cu dânsul, urmând până la absolvire alții șase profesori, cui spuneam că dau la chimie ziceau că sunt nebun! Singurii profesori constanți în tot liceul și care mi-au predat materii cerute la examenul de admitere la chimie, un examen greu, cu mulți candidați pe un loc, au fost dl. Nicolae Păun (matematică)- Dumnezeu să-l odihnească! - și Cristina Ștefănescu - fostă Fota (fizică), aflată cu noi la al doilea an de predare, o doamnă de o rară frumusețe căreia îi urez multă sănătate!
    Să revin însă la subiectul acestui articol. M-am născut cu o boală congenitală - Maladia Little, cunoscută mai degrabă ca tetrapareză spastică. Nu am mers pe picioarele mele decât la 4 ani , și atunci, chinuit, pe vârfurile picioarelot și săltând ca un arc la fiecare pas, cu dese împiedicări și căderi etc. Firește, părinții îngrijorați că nu mai merg odată, au început să colinde țara pe la diferiți medici și spitale, unde fie li se spunea că nu merg fiindcă sunt prea gras, fie că am avut pliomielită și ceea ce se vedea erau sechelele. Abia în studenție am aflat devăratul diagnostic a bolii de care sufeream, datorită unei asistente istețe de fizioterapie detașată de la celebrul Spital Nr. 3 din Sibiu la Baza de Tratament Balnear din Eforie Nord, care-mi făcea dușul subacval și care mi-a zis de la început, fără ocolișuri că boala mea e la cap, nicidecum la picioare! Într-adevăr - sechelele pstpoliomielitice sunt flasce, în timp ce eu eram spastic (și sunt, boala mi s-a agravat mult, mă deplasez foarte greu și cu dureri mari cu ajutorul unui cadru de mers iar în exerior folosesc un scuter electric)! Asta era în vacanța de vară de după anul II de facultate (1974), după care m-am apucat să citesc tot ce-mi pica în mână despre neurologie. Întors acasă de la mare, am descusut-o pe maică-mea aflând și cauza: un traumatism cranian în stadiul intrauterin spre finalul sarcinii (înainte de Crăciunul din 1952, urcând carnea de porc în podul casei pentru a o pune la fum, scara a alunecat și ea a căzut de la vreo 2 m iar pe 1 ianuarie 1953 m-a născut, prematur cu siguranță, deși cântăream 3,7 kg). Denumirea corectă a bolii mele am aflat-o însă abia în anul V de facultate, când după o partidă de fotbal (încă din liceu eram poreclit Garinchea, Kraus ori Voinea!) m-am ales cu o entorsă foarte urâtă. Dr. Paul Trosc, ortopedul de la Policlinica Studențească din Iași, a fost singurul din gura căruia am auzit diagnosticul corect: Maladia Little! Eram un caz intersant fiindcă, în mod obișnuit această maladie este însoțită și de retard mintal, ori eu tocmai absolvisem cu o medie destul de mare chimia pură și fusesem reținut la specializare ”pentru cercetare și învățământ superior”, cum avea să scrie pe certificatul de absolvire și, ulterior, cu excepția a 2 ani lucrați în proiectare, alți 22 de ani i-am lucrat în cercetare, și încă numai în grupa I de muncă (substanțe cancerigene, inflamabile și explozive).
    Am fost de două ori norocos! Întâi că nu am fost și retardat mintal. Pe de altă parte recunosc - sunt un tip coleric, impulsiv, pretențios cu mine dar și cu ceilalți, deviza mea în viață a fost și este - ”orice pot înțelege și orice pot ierta, cu excepția faptului de a fi luat de fraier”, asta și pentru faptul că aproape oricine mă vede pentru prima dată, automat crede și că sunt cretin, acest aspect fiind și unul dintre multele defecte de caracter ale nației în care am avut neșansa de a mă naște. În al doilea rând am fost norocos și pentru faptul că m-am născut în familia în care m-am născut, chiar și cu locul în care m-am născut (zonă de munte necooperativizată, unde traiul se câștigă greu, prin muncă aprigă) și că am avut parte de dascălii pe care i-am avut, toți excepționali, niște monumente pedagogice și de competență față de ceea ce astăzi ”mișună” în învățământul românesc la toate nivelele! Din acest punct de vedere mulțumesc lui Dumnezeu că cei doi copii ai mei au mai apucat să facă școli bune (am un IT-ist la o multinațională și o doctoriță gastroenterolog, care mi-au dăruit și trei nepoți grozavi!).
    Unde este aspectul psihologic în toată povestea asta? În primul rând el reiese din faptul că părinții mei nu m-au tratat niciodată altfel decât ca pe un copil normal, nescutindu-mă de la nicin fel de muncă fizică (târziu am aflat că au refuzat cu înverșunare în mai multe rânduri să mă dea ”la stat”!). La fel au procedat și toți dascălii mei! Până și colegii și copiii mai mari sau mai mici decât mine nu m-au tratat niciodată altfel decât ca pe toți ceilalți. Dacă, foarte rar, mai ales în copilărie, vreun copil cu care mă certam îndrăznea să mă jignească în legătură cu handicapul meu, nu mă lăsam până nu-i arâtam ce înseamnă bătaia din partea unuia ca cel pe care-l tocmai îl jignise. Și asta, inclusiv unora mai mari ca mine!
    Apoi, până în anul 1989 termenul de ”handicapat” apropape că lipsea din vocabularul românilor, mulți habar n-aveau ce înseamnă măcar! Ei bine, dacă până atunci eu nici nu am simțit că am un handicap (îmi aminteam de el doar când îmi duceam la masă farfuria ori cana aceea mare cu ciorbă străduindu-mă să nu le vărs, căci tocmai atunci mă bâțâiam și mai tare decât de obicei!), abia după aceea au început să curgă jignirile și invidiile din partea semenilor mei! De câte ori nu mi-a fost dat să aud pe la spate: ”Uite-al dracului handicapat, nu plătește impozit pe salariu și-l mai are și mare că e șef!”! Tăria mea de caracter venea însă din urmă și asta m-a ajutat enorm, era suficient să-mi pun ceva în cap că nu mă lăsam până nu realizam ceea ce mi-am propus! Și foarte important: să-mi țin cuvântul dat și să spun întotdeauna ceea ce gândesc asumându-mi consecințele în mod conștient (incluisiv acelea de a fi avut de-a face cu Securitatea)! De aceea, atitudinea semenilor față de mine are pănă astăzi două categorii de reprezentanți: unii care mă respectă și mă admiră sincer, neipocrit și alți care mă urăsc din rărunchi fiindcă întotdeauna - chiar și înainte de 1989 - eu am căutat ca între ceea ce gândesc, ceea ce scot pe gură și ceea ce întreprind să fie o deplină concordanță. Firește, nu întotdeauna mi-a reușit, fiindcă și eu fac parte din această nație de neam prost și denimic, potopită cu absolut toate defectele de caracter imaginable. Așa se face că m-am convins demult că statistic vorbind noi, românii, suntem o țară de lichele și de secături, excepțiile, mult prea puține pentru a schimba ceva nefăcând decât să confirme regula și nefiind decât niște victime colaterale!
    În ceea ce mă privește, una peste alta, deși numai frumos nu sunt, pot sta oricând în fața oglnzii fără a mă scuipa ori a-mi da palme, nu m-a dus nimeni niciodată în spate, dimpotrivă eu am dus pe mulți în spate (da, știu unii vor spune că sunt lipsit de modestie, dar cei care mă cunosc știu că nu mint!) și spun cu toată convingerea că mare brânză n-am prea făcut eu în viața asta, cu excepția celor doi copii, pe care i-am educat exact așa cum am învățat de la părinți mei, iar azi nu-mi pare deloc rău că am procedat astfel, deși atunci când erau mici am fost acuzat de nenumărate ori că sunt prea exigent, chiar dur cu ei, căci da - nu simt niciun fel de empatie cu părinții care se plâng de copiii lor, vina aparținându-le în exclusivitate, fiindcă orice părinte își are copiii pe care și-ii merită (parafrază la Karl Marx: ”Orice popor își are conducătorii pe care și-ii merită!”).
    P. S. După pensionare, mi-am satisfăcut și pasiunea pentru literatură și am devenit publicist și scriitor. Iată link-urile către ultimile două cărți publicate:
    https://drive.google.com/file/d/1S2M36efei9auug0v4PideTjAuZlZDqo0/view
    https://drive.google.com/file/d/1or9CUpnFZ7zBa9WnlR7u6KyVfGfcjns5/view
    • Like 0


Îți recomandăm

Silvia Demeter

Acel grajd avea să capete, în doi ani, o nouă funcțiune - living, dining și bucătărie în ceea ce avea să devină, prin măiestria arhitectei, reședința de vară a Prințului Charles. Totul cu un mesaj – păstrarea tradiției, salvarea patrimoniului arhitectural din zonele rurale ale României. Foto opiniatimisoarei.ro

Citește mai mult

Testare Covid-19

„Toată lumea așteaptă ca rezultatul să fie pozitiv sau negativ. În biologia moleculară, rezultatul este detectabil/ nedetectabil. Negativ sau pozitiv se pot asocia altor tipuri de teste, dar nu acestor tipuri de teste”, explică dr. Andreea Alexandru, director medical, divizia de laboratoare Regina Maria.

Citește mai mult

Navigând împreună spre viitor

„M-a luat așa, ca pe șah, m-a aranjat, deci eu nu gândeam în perioada aia. De fapt, când primești vestea asta, tu... ești pur și simplu... te oprești în timp și ai în față un hău și nu știi unde să pornești”. Aceasta este mărturia Lilianei, a cărei poveste impresionantă vă invit să o descoperiți.

Citește mai mult