Foto: Oltin Dogaru
O prezență deosebit de așteptată și caldă la Festivalul George Enescu 2021 a fost dirijorul Cristian Măcelaru, noul director muzical al Orchestrei Naționale a Franței, atât cea mai importantă orchestră franceză, cât și printre primele orchestre din lume.
Generozitate, smerenie, umor și un fel extrem de intuitiv de a fi, așa l-aș descrie pe muzicianul de excepție cu care am avut șansa să petrec unul dintre cele mai plăcute și surprinzătoare momente ale ediției 2021.
Lui Cristian Măcelaru îi plac merdenelele. Și știe că cele mai bune din București se găsesc în Piața Amzei, ceea ce am aflat din primele minute petrecute cu el. Vorbește liniștit, cu mult umor și are un je-ne-sais-quoi de domn bucureștean din anii 30’ de-mi pare rău că nu l-am prins la interviu în fracul care-i dă un aer de Fellini în alb-negru. În braseria de la Athénee Palace unde ne-am întâlnit, i-ar fi adăugat o eleganță interbelică.
Într-o cămașă bleu cu mâneci scurte și print cu ananași purtată peste un pantalon gri, Cristian Măcelaru înlănțuie relaxat de câteva ore interviuri în holul hotelului. Dimineața a repetat împreună cu Orchestra Națională a Franței (ONF) primul concert din cele două susținute la Festivalul George Enescu, care urmau să rămână printre marile momente ale ediției 2021.
Am reușit să trag cu ochiul (și urechea) la repetiții – la fel de relaxat, Cristian Măcelaru are așa o chimie naturală cu membrii orchestrei, încât îți dorești instant să devii muzician la ONF. Râde, glumește, este direct și simplu, iar orchestra îi răspunde prompt cu multă căldură. Ca și corul, mutat în loje, detaliu care va face să răsune, pentru un scurt moment, Sala Palatului ca o adevărată sală de spectacol în timpul suitei nr. 2 „Daphnis și Chloé” de Ravel. Am dovada că virtuozitatea se obține firesc printr-o ambianță plăcută ca de vacanță, unde uiți de presiunea concertului care are loc în câteva ore. Virtuozitate pe care Cristian Măcelaru a recompensat-o invitând după concert orchestra la restaurant pentru a-l descoperi pe Cezar Căzănoi, unul dintre rarii interpreți de folclor autentic.
Acum în fața mea Cristian Măcelaru este ușor obosit, ceea ce nu-l împiedică să glumească. Promit să-i fac viața ușoară, sunt ultimul interviu, și să-l las să-și savureze merdenelele care, dacă mai era cumva nevoie, l-au făcut încă și mai cool.
Cu o carieră care te poate ameți ușor, Cristian Măcelaru își împarte azi viața între Paris – Orchestra Națională a Franței și Bonn, unde este dirijorul principal al orchestrei WDR Sinfonieorchester Köln. Este și director artistic, și dirijor principal al World Youth Symphony Orchestra (WYSO), în cadrul Interlochen Center for the Arts din Statele Unite. Iar anul trecut a câștigat GRAMMY® Award pentru înregistrarea Decca Classics a concertului de vioară a lui Wynton Marsalis cu violonista Nicola Benedetti și Philadephia Orchestra.
Născut la Timișoara într-o familie de 10 frați unde toți cântau la câte un instrument muzical, Cristian Măcelaru este pasionat de vioară și ajunge printr-o întâmplare la o bursă în Statele Unite, de unde va începe povestea lui. La 19 ani este ales cel mai tânăr concertmaistru al Orchestrei din Miami, cu care va și debuta la Carnegie Hall. Ca dirijor, Cristian Măcelaru și-a început cariera alături de Philadephia Orchestra, și la Carnegie Hall a debutat în 2015, alături de Anne-Sophie Mutter și Danish National Symphony Orchestra.
Foarte apreciat și extrem de cerut, Cristian Măcelaru colaborează cu cele mai prestigioase orchestre din lume cum ar fi Royal Philharmonic Orchestra, Royal Concertgebouw Orchestra, Rotterdam Philharmonic Orchestra, Orchestre Philharmonique de Radio France, Hallé Orchestra, Chicago Symphony Orchestra, New York Philharmonic sau Los Angeles Philharmonic.
După continentul american unde v-ați format și debutat ca dirijor, cum este pentru dvs trecerea către repertoriul francez, știind că francezii sunt foarte atașați de cultura și de compozitorii lor?
Pentru mine a fost un lucru foarte interesant care s-a întâmplat chiar în momentul în care am venit să dirijez Orchestra Națională a Franței. Am fost surprins ca prima întrebare să fie: „Vă place muzica franceză”? La care am spus: „Sigur, cum să nu-ți placă muzica franceză? Este o muzică superbă!”. Următoarea întrebare a fost: „Dar v-ar plăcea să o dirijați foarte des?” „Da!” am răspuns. „Ok, atunci vrem să vă invităm să fiți directorul muzical al Orchestrei Naționale a Franței.” Am rămas foarte mirat, pentru că nu mă așteptam deloc la acest lucru.
De ce?
De obicei un dirijor este ales ca director muzical după o perioadă de test de câțiva ani buni. Un timp în care se creează familiarizarea cu orchestra și are loc un schimb de câteva concerte, deci vorbim de o perioadă destul de lungă. Pentru francezi, a fost o decizie luată după primul meu concert cu ei. Pentru că în acel concert am interpretat La Valse de Ravel (care a fost interpretat și la festivalul Enescu). Deoarece respect în primul rând ceea ce a scris compozitorul și nu ceea ce s-a inventat prin tradiție, am tot cerut acest lucru orchestrei franceze în timp repetițiilor.
Le-am spus: „Cunosc tradiția dumneavoastră, respect tradiția dumneavoastră, dar pentru mine haideți să cântăm ceea ce a scris Ravel. Nu ce ne aducem aminte că a spus dirijorul cutare. Haideți să ne întoarcem la ce a fost scris.” La sfârșitul concertului mi-au spus că au apreciat foarte mult că pentru ei am respectat ceea ce a scris compozitorul, lucru mult mai important decât acela de a reproduce ceva memorat din obișnuință. Să-l respectăm pe Ravel era un lucru mai francez decât să încercăm să regăsim o tradiție. Și acest lucru i-a convins că sunt în acest moment persoana potrivită pentru ei.
Pentru mine a fost un lucru foarte interesant care s-a întâmplat chiar în momentul în care am venit să dirijez Orchestra Națională a Franței. Am fost surprins ca prima întrebare să fie: „Vă place muzica franceză”? La care am spus: „Sigur, cum să nu-ți placă muzica franceză? Este o muzică superbă!”. Următoarea întrebare a fost: „Dar v-ar plăcea să o dirijați foarte des?” „Da!” am răspuns. „Ok, atunci vrem să vă invităm să fiți directorul muzical al Orchestrei Naționale a Franței.” Am rămas foarte mirat, pentru că nu mă așteptam deloc la acest lucru.
Spuneți des că este esențial pentru dvs. să reproduceți ce a vrut compozitorul, pe când orchestrele actuale încearcă mai degrabă să copieze un sunet cunoscut dintr-o interpretare precisă și de aceea toate orchestrele sună la fel. Când ați ajuns la ONF, v-ați gândit cum vreți să sune orchestra, în afară de un sunet francez pe care-l definiți ca suplu și elegant?
Nu pot să spun că se poate defini acest lucru. Sunetul e ceva ce se întâmplă când căutăm realitatea a ceea ce a scris un compozitor. Să știți, nu se poate descrie, pe scenă persoana mea influențează sunetul orchestrei. E foarte interesant, nu mă refer la mine, ci la oricare dirijor. Și dvs. dacă v-ați urca diseară pe scenă, ați schimba sunetul aceleiași orchestre. E un lucru care ține de lumea spirituală, zic eu, care nu poate fi descris ușor în cuvinte, de aceea nu am încercat niciodată să schimb sunetul unei orchestre. Întotdeauna am încercat să îmbunătățesc felul în care gândim muzica, să o înțelegem mai clar. Cred că rolul meu, ca artist, este să arăt publicului ceea ce a scris Beethoven, dar să le arăt într-o oglindă. În muzica lui Beethoven, noi ca oameni ne regăsim. De aceea ne place. Ne regăsim și ne recunoaștem. Crearea sunetului este de fapt imaginea pe care o vedeți în oglindă. Cu cât oglinda e mai curată, cu atât ceea ce a vrut Beethoven să scrie devine mai limpede și cu atât ne regăsim mai ușor în ea. Iar rolul meu, ca artist, este să tot șterg oglinda, să nu fie nicio pată aici, sau acolo. Chit că nu există perfecțiune în artă, când căutăm perfecțiunea clarității compozitorului găsim sunetul potrivit.
Cred că rolul meu, ca artist, este să arăt publicului ceea ce a scris Beethoven, dar să le arăt într-o oglindă. În muzica lui Beethoven, noi ca oameni ne regăsim. De aceea ne place. Ne regăsim și ne recunoaștem. Crearea sunetului este de fapt imaginea pe care o vedeți în oglindă. Cu cât oglinda e mai curată, cu atât ceea ce a vrut Beethoven să scrie devine mai limpede și cu atât ne regăsim mai ușor în ea. Iar rolul meu, ca artist, este să tot șterg oglinda, să nu fie nicio pată aici, sau acolo.
De asta ați mutat corul pentru suita la 2-a a lui Ravel „Daphnis și Chloé” în lojele principale?
Rezultatul este foarte frumos, dar am mutat corul în loje pur și simplu din cauza limitelor sanitare franceze care mi-au impus să țin corul la o distanță de 10 metri de orchestră. Non negociabile. Ideea a devenit a mea când am auzit cum sună totul. Și atunci mi-am asumat-o. (râde)
Cum se adaptează soția și cei doi copii ai dvs. stilului parizian? Sunteți mai degrabă Gaîté Parisienne, Cheryl v-a dus la Bon Marché sau ați ajuns la o cafea la Les Deux Magots?
(Râde) Oh, am fost și la Bon Marché. De fapt, prima dată am fost la Galeries Lafayette chiar săptămâna trecută, Cheryl a vrut să vadă ce e acolo. Din păcate familia nu locuiește încă la Paris, sunt în tranziție în Germania, dar vin la Paris, mai ales soția, de fiecare dată când dirijez. Însă toată vara am petrecut-o la Paris. În timpul pandemiei, când copiii erau la școala online, am stat tot la Paris – am închiriat un apartament și am locuit acolo. Copiilor le place la nebunie Parisul, Maria, fetița mea, chiar îmi spunea că în Germania unde locuim este opusul. Trăim în pădure într-o casă unde nu se aude nimic și unde este foarte multă liniște, noaptea e chiar îngrozitor de liniște. Iar fetița, născută în Philadelphia în mijlocul orașului, când vine la Paris îmi spune „Vai, cât de bine dorm aici!”. Pentru că aude zgomotele de afară. Cu băiatul este diferit, el s-a născut în Houston unde locuiam în suburbie și acolo era iarăși liniște de tot. El când ajunge la Paris, îmi zice: „Nu pot să dorm că e așa de mare gălăgie afară!”
Sunteți mai degrabă Rive Gauche sau Rive Droite?
Momentan încă închiriez apartamente periodic pe Airbnb și locuiesc peste tot, vreau să experimentez. Îmi place arondismentul 16 pentru că sunt foarte aproape de radio și mă bucur să pot termina o repetiție și să fug acasă să mănânc. Dar 16 nu e un arondisment chiar foarte viu, să zic așa, și atunci locuim foarte des în arr. 7, 6 sau 10 unde stăm frecvent. Sarah Nemțanu, care locuiește acolo, tot încerca să mă convingă să-mi cumpăr apartament în zonă, dar încă nu am reușit să mă hotărăsc, continuăm să stăm un pic peste tot.
O aveți alături în orchestră pe Sarah Nemțanu, ceea ce înseamnă doi români la Paris în cele două posturi cheie dintr-o orchestră. Din afară se percepe multă complicitate, cum se vede de dinăuntru?
Sarah a fost angajată când nu avea decât 21 ani, deci foarte tânără și extraordinar de talentată. Dar foarte tânără, un lucru inedit, care pur și simplu nu se întâmplă.
Dar și dvs. aveați 19 ani când ați fost ales contramaistru în Orchestra din Miami…
Da, e adevărat, dar nu se compară orchestra din Miami cu ONF, la Paris nivelul este cu mult mai înalt. Și Sarah, chiar vorbeam cu ea despre acest lucru, a fost ajutată și încurajată foarte mult de orchestră. Văzând ce talent și ce potențial are, a fost pur și simplu luată în brațe de toți muzicienii. Iar la ora la care vorbim, nu o spun eu singur, vorbesc cu foarte mulți soliști de acest lucru, astăzi Sarah este cel mai valoros concertmaistru. Nu o spun pentru că e la ONF sau că e româncă, nu, asta este realitatea din punct de vedere artistic. Cu orice solist ai vorbi, de la Anne Sophie Mutter, la Julia Fischer, îți va spune că Sarah este cel mai bun concertmaistru. Punct. La ora actuală. Singurul lucru la care mă gândesc este cum să o fac să nu plece niciodată.
Azi la repetiție m-a impresionat energia și sinceritatea pe care o aveți, căldura și felul în care se uită orchestra la dvs. Mi-a plăcut când ați spus că „E mult mai important pentru un dirijor ce cântă orchestra și să învețe cum să o dirijeze decât pentru o orchestră să învețe cum să cânte la gestul dirijorului.”
Absolut, așa e 100%. De fapt asta a fost și parcursul stagiunii trecute cu ONF, să învăț cum răspunde orchestra la baghetă – doar știind lucrul acesta o pot influența. Sunt un om foarte deschis, știți cum e, poziția de dirijor e din punct de vedere psihologic una foarte dificilă. Ca dirijor stai în fața a 100 de experți în muzică care, vrând – nevrând, te critică dacă faci ceva ce nu trebuie. Când ai așa o presiune, ai tendința să stai mai izolat de orchestră, vrei să fii cât mai rezistent la orice, tinzi să devii cât mai rece și distant.
Știind acest lucru din vremea când eram la rândul meu muzician în orchestră, am luat decizia să fiu exact invers. Cu cât le arăt muzicienilor că sunt în primul rând un om, nu dirijor, cu cât pot să folosesc mai mult umor, o glumă ca să se relaxeze toată lumea, cu atât sunt mai mulțumit și e mai bine. Nu pot să spun că toți dirijorii greșesc, dar marea majoritate nu recunosc. Pentru că, na, e o rușine să greșești în fața orchestrei.
Dar din greșeli se învață.
Exact! Dar este o chestie psihologică, dacă ești în fața unei orchestre de 100 persoane, nu o să recunoști că ai greșit. Dai vina pe ei. Și asta se întâmplă, 99.9 % din dirijori asta fac. Eu fac invers, dacă am făcut o greșeală, și orchestra știe, când ne oprim cer iertare și spun că îmi pare foarte rău. De obicei precizez că este a doua greșeală anul ăsta, iar eu am voie la doar trei greșeli pe an. Și atunci toată lumea zâmbește. Un muzician dintr-o orchestră nu va judeca un dirijor pentru că a greșit, dar îl va critica pe acesta dacă nu recunoaște că a greșit. E o atitudine urâtă, adică eu greșesc și tot eu dau vina pe cineva din orchestra pentru greșeală mea? Nu-i frumos.
Ei, prin aceste lucruri micuțe, dar care contează mult, mi-am dorit să transform cultura care a creat relația dintre dirijor sau director muzical cu orchestra. Mai exact fiind atent și făcând aceste lucruri micuțe. Cel mai important lucru pentru mine în relația cu orchestra e respectul și o arăt. Totul se bazează pe respect. Ei, în momentul în care recunosc că am făcut o mică greșeală, respect orchestra. Pentru că le comunic că e adevărat că am greșit, dar că îi respect atât de mult încât recunosc că sunt uman și e ok, nu e o problemă. Iar orchestra răspunde la fel, cu respect și cu bucuria de a fi prezentă.
Dacă-mi dați voie, aș spune cu dragoste, din ce am văzut la repetiții…
Exact, așa e. Dar respectul nu poate fi impus. Se câștigă după ce l-ai oferit gratis. Deci trebuie dat gratuit și s-ar putea, într-o zi, să se întoarcă. Asta e viziunea mea.
Citiți continuarea interviului pe www.codenoir-style.com
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.