„Ce mi-ai spus tu când ai plecat? Ce-o să-i spun eu fetiței noastre când va fi mare?” Șocul pe care l-a avut Laura când a primit pachetul din Italia trimis de Ion

Foto: Getty Images

„Sono umane situazioni

quei momenti fra di noi

i distacchi e i ritorni

da caprci niente, poi”

- Bună, iubita. Ai primit pachetul?....

- Ești un nesimțit. Și nu unul oarecare: cel mai mare nesimțit! Un porc libidinos, o creatură mizerabilă! Nu m-am gândit vreodată că ai putea să-mi faci una ca asta. Ce mi-ai spus tu când ai plecat? Ce-o să-i spun eu fetiței noastre când va fi mare? Și mai scrii și cu tupeu jegos: Pentru cea mai iubită soție... Nemernic! Asta ești...

- Dar, mă Laura, ce...?

- Mă, jegosule, că nici pe nume nu-ți pot spune, chiar până aici ai putut să ajungi? O s-arunc toate bulendrele pe care mi le-ai trimis!... Tot pachetul... Nu le vreau!

- Laura, da nu te recunosc. Ce s-a întâmplat? încearcă să riposteze perplex cel de la receptorul care-i frige urechea cu tirada soției, aruncată de la două mii de kilometri depărtare... Stai că mi se termină jetoanele, mă duc să mai schimb...

- Să nu dea dracu să închizi acum că te omor prin telefonul ăsta.. Nesimțitul naibii!...

- O clipă numa’, mă duc să iau alte fise, bâiguie Ion, neînțelegând supărarea soției și frământându-și mintea de ce acea clipă de fericire, pe care o așteptase atâta, convorbirea cu ea, se transformase într-o tragedie... Ieși din cabina roșie și se îndreptă spre barul din apropiere să mai schimbe 10.000 de lire în fise.

****

„Sono umane situazioni

quei momenti fra di noi

i distacchi e i ritorni

da caprci niente, poi

Gia, come vedi,

Sto pensando a te... ’’

1993, vara. Acordurile chitarei lui Ramazzotti vibrează melodia care a făcut furori pe litoralele Italiei. Pe ele încearcă să monteze acum, cu unitatea de montaj și camera video Hitachi conectate la televizor, imaginile filmate ieri pe plaja de la Torvajanica, acolo unde de câteva săptămâni cei doi români emigrați locuiesc într-un apartament, chiar lângă Luna Parc. Un orășel nu frumos, nu foarte caracteristic italienesc, dar cu siguranță o atracție irezistibilă pentru cei doi români nou rezidenți care n-au văzut niciodată marea până acum.

Ba nu, cel care tocmai se chinuie cu o unitate de montaj să prelucreze imaginile a văzut-o pentru prima oară la La Spezia, în nordul Peninsulei. Și tare s-a mai minunat. Tare. Fusese ca o deschidere spre o altă lume, un paradis terestru de el doar închipuit până atunci, dar niciodată astfel.

- Nu pot, frate. Nu reușesc, se plânge montatorul.

- Las-o așa atunci, o s-o pun în pachet așa acasă, nudă și crudă. Poate e mai bine. Cine știe ce mai ștergem acolo?

Ion, - chemat mai nou Giovanni, de când l-au întrebat italienii cum îl cheamă și au aflat că traducerea numelui lui în italiană e ăsta -, vrea să trimită o casetă soției rămase în țară. La douăzeci și trei de ani ai săi, Ion – a, uitam, Giovanni -, e un băiat slăbuț, sfrijit chiar, cu pielea albicioasă și ochii albaștri, frumușel, dar firav. A ajuns clandestin în Cizmă la fel ca prietenul care montează acum imaginea și ca mulți alții. Duminica, cei doi, precum mulți alții, se adună timizi, în fața Gării Termini din Roma, locul unde se întâlnesc cei proaspăt sosiți.

De vreo trei ani, de când regimul comunist nu mai e, visul de a ajunge în Italia lui Ramazzotti și a Campionatului Mondial de Fotbal, pe plajele însorite, dar mai ales în locul unde se fac bani ca să-ți iei o mașină bengoasă, a înflăcărat mințile și inimile mai tuturor tinerilor din orășelul lui. Mai curajoși, mulți au plecat imediat, răspândind în patrie ideea că dincolo, în Occident, banii se fac ușor, fără număr și repede.

Giovanni a ajuns până la urmă și el. Daaa, bine, chiar la Roma. O săptămână de drum cu aventuri. Dar ultima zi... ultima, făcută întreagă, din nordul Italiei, călătorind ca o mumie în sarcofag, închis în lada banchetei dintr-un compartiment de tren pe care stăteau câteva doamne și care, la deschiderea capacului, au sărit ca arse, țipând ca luate de streche în timp ce se holbau la tânărul la fel de speriat ce abia se ridicase în picioare și-o zbughise afară, în stupoarea și incredulitatea acestora. Odată coborât în Gara Termini, dezmetecindu-se după drumul de câteva zile și de tensiunea și fricile prin care trecuse, bucuros că se afla acolo unde își dorise, pe o clădire somptuoasă din vecinătate văzuse un cuvânt mare, magic: BANCA NAZIONALE DEL LAVORO. Lavoro? Lavoro. Aaaa, da, pentru asta venise, pentru „lavoro”. Deci era adevărat: în Italia era ușor să găsești lavoro, muncă adică. Și se îndreptase imediat într-acolo, cu inima plină de speranță și bucurie că norocul îl lovise cum debarcase în Peninsulă.

Nu fusese cum crezuse, paznicul din fața porții blindate a băncii explicându-i că acolo e o instituție de credit și nu un „ufficcio collocamento”

Urmaseră zile negre, cu nopți nedormite, chinuite prin rablele stivuite dintr-un depozit de autoturisme dezmembrate, cu spălat dimineața, la 6, pe frig și la bustul gol la cișmelele de pe străzi, cu mersul la Caritasul de pe via Dandolo, la prânz, și seara la cel din via Ratazzi (că ratat începuse să se simtă și el), acolo unde măicuțele îi puneau mai întâi să se roage un Ave Maria piena di grazia.... și apoi le aduceau mâncarea... Zile lungi, interminabile, fără sens și fără noimă, în care entuziasmul și fericirea vederii Colosseum-ului și a Columnei lui Traian de la început se transformaseră în deznădejde spre disperare...

Dar lucrurile luaseră întorsătura cea bună într-o zi. Cu un amic din copilărie, - pe care-l reîntâlnise în Piazza della Repubblica ca și cum l-ar fi întâlnit în Piața Unirii din Focșani -, găsise de muncă. Daaa, acum începuse să aibă banii lui, să-și arunce hainele primite la Caritas schimbându-le cu cele noi, cumpărate din primul salariu... Dar ce era și mai important, față de cei 50-60 de români pe care-i cunoscuse în piața din fața gării centrale, față de toată acea gloată de boschetari care dormeau „la mașini” și „la părăseală”, el și cu amicul lui își găsiseră o casă. O casă adevărată, cu acoperiș, cu baie și bucătărie, spațioasă, așa cum nu văzuseră ei niciodată în toată copilăria și adolescența lor.

Acum e mare lucru că au o casă. O împart cu încă doi, în patru, dar cel puțin nu mai stau la mașini, fără apă, fără masă, mereu cu teama că alții le vor fura hainele, păturile găsite cu greu, fugind mereu de proprietarii care-i alergau...

***

Astăzi e zi mare la Focșani, la blocul din cartierul de unde a plecat Ion. Au trecut două luni de când Ion, acum Giovanni, a ajuns și muncește în Italia. Și nu oriunde, la Roma. Soția lui, Laura, e în culmea fericirii. A primit pachet de la Ion cu o mulțime de dulciuri nemaivăzute și nemaiîntâlnite la noi în țară, cu fuste, bluze, rochii și dresuri fine, o geacă modernă de piele, (nu ca cele aduse de la turci de bișnițari) inimaginabile în orașul de pe Milcov... Cu hăinuțe viu colorate pentru cea abia sosită pe lume, rodul dragostei lor, cu jucării care mai de care mai creative și mai vii... Doamne, ce de lucruri frumoase nu contenesc să se minuneze Laura și părinții ei! Deja toată scara blocului le-a văzut, iar câteva amice de-ale ei dau semne de invidie. Pe una a auzit-o aseară certându-se cu al ei că de ce nu pleacă și el în Italia, în loc s-o tot lungească la crâșma nou deschisă la parterul blocului.

Dar ce o face pe Laura să moară de nerăbdare e cu totul altceva: o casetă video pe care a găsit-o-n pachet și pe care scrie mare, cu o cariocă (apropos, și scrisul cariocii are ceva special, occidental): Pentru cea mai iubită soție. Are inima cât o lume și abia așteaptă să vină nea Titel, vecinul de la patru, de la muncă. E maistru la o fabrică mare în oraș și a fost primul care și-a luat un video-recorder de la cei care aduc din Turcia. Doar el are așa ceva, că e scump rău, costă cât o mașină aproape.... Ar fi rugat-o Laura pe tanti Luța, soția lui, să aducă video, dar nici ea nu umblă până ce nu apare el. Au cumpărat însă bere, suc de la dozatorul de jos, mama Laurei, soacra lui Ion, a făcut cornulețe cu rahat, iar tatăl ei a adus un bidon de vin de la țară, de butuc, cum numai el știe să facă, pentru toți cei care vor fi prezenți.

Toți sunt nerăbdători să vadă cum e în Italia, iar Laura să se mândrească cu soțul ei care are și cameră video, cum i-a spus el în scrisoarea din pachet. Abia așteaptă să le fure cu coada ochiului privirile celor ce vor veni. Și vor fi câțiva.

Pentru asta au aranjat sufrageria și, între un praf șters și-un mileu aranjat pe televizorul color luat tot de la turci, mai aruncă câte-o privire pe geam să vadă dacă ajunge nea Titel.

Iată-l!

A venit! Urlă ea în toată casa. A venit nea Titeeeel...

Bucuria i-a umplut sufletul, inima îi bate-n piept, ca și cum Ion s-ar fi întors acasă și nu doar o casetă unde să-l vadă fără să-l atingă.

În maximum o oră, apartamentul de la doi e plin. Laura, părinții ei, vecini, cea mică care are doar un an, dar e bucuroasă că e lume multă care-o bagă-n seamă... a venit și bunica lui Ion și părinții lui de la țară. E toată familia, ce mai. Toată aranjată în semicerc, ca la cinema, pe scaunele cele bune, cu gâturile întinse spre nea Titel care aranjează două cabluri cu meticulozitatea celui care se știe privit pentru că doar el are așa ceva: video recorder.

Șșșșșt, gata, începe, atenționează Laura pe cei prezenți cu ochii ațintiți asupra ecranului colorat de imagini. Și părinții ei, gazdele, șișie la rându-le pentru a le cere atenția la televizor celor prezenți.

Sono umane situazioni

quei momenti fra di noi

i distacchi e i ritorni

da caprci niente, poi

Gia, come vedi,

Sto pensando a te... 

Nimeni nu înțelege versurile melodiei, dar muzica e prea frumoasă pentru a nu acapara întreaga asistență, încremenită pe scaune. Gurile s-au oprit din mestecat, cornulețele au rămas înțepenite între măsele și obraz, paharele așteaptă cuminți în mâini sau pe masă, ochii sunt îndreptați către ecranul color, urmărind filmul fotogramă cu fotogramă... Pe ecran Ion se plimbă gânditor, pe malul mării, ridicând agale picioarele pe vârfurile cărora fire de nisip fine se împrăștie în lumina crepusculară a mării. Valuri domoale îi udă urmele lăsate de călcâiele sale retrăgându-se apoi în matca mării nemărginite. Soarele coboară alene, înfocând spiritele aprinse ale telespectatorilor, niciodată călcători pe alte meleaguri, cu atât mai puțin pe cele ale însoritei Italii...

Inima Laurei e la Ion și ea știe că cea a lui Ion, cel care se plimbă romantic acolo, în imagini, tot la ea este... Ion s-a așezat acum pe un ziduleț și-și începe mesajul:

- Iubita mea soție, scumpa mea fiică, dragi părinți și dragi socri, dacă vă uitați aici... sunt cel mai fericit om de când am ajuns aici, unde mi-am dorit. Am avut câteva zile de început mai grele, dar de o lună și jumătate mă pot considera un om care începe să se împlinească. Laura, am o casă acum și vreau să vii și tu aici, să stăm împreună, să împărțim patul și fericirea...

- Ahhhh! Daaaiii! Daaaiiii! Piu forte! Piu forte!... țipă deodată una într-un pat, sub un bărbat gol care se-mpinge cu toate puterile între o pereche de picioare desfăcute în v, ridicate spasmodic spre tavan. E blondă, cu părul lung, răvășit pe perna pe care-o strânge cu putere de plăcere. Întreaga scenă e filmată de sus, de pe un șifonier unde camera video a fost ascunsă printre niște lenjerii. Urletele de satisfacție ale blondei umplu sufrageria în care cei ce privesc nu știu ce să înțeleagă, buimăciți de întorsătura pe care a luat-o filmul. Bărbații au ochii cât cepele, holbându-se pofticioși, iar femeile și-au pus mâinile la ochi, dar privesc printre degete. Scena durează câteva secunde bune neînțelegându-se bine cine cu cine se iubește, care e rostul acestui film erotic din care, la un moment dat, capul lui Ion se întoarce fericit spre camera ce-l filmează...  

- Mânca-l-ar mama de tăuraș! taie ca un șuier liniștea vocea bunicii care a înțeles că e vorba de Ion. Sî mai faceți ș-un băiat, mamă!

- Mai taci, bre, se oțărăște Laura care, verde-mov de furie, se ridică și smulge cablul de alimentare din priză...

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp