„Caseta Andrei Gheorghe”

Foto: Bogdan Nicolai

În 2006 am început să lucrez la „Istoria Orală a Radioului Privat Românesc”, carte care cuprinde zeci de interviuri cu oamenii-cheie din FM-ul nostru. De 12 ani trag pe bandă prezentatori, manageri de radio, oameni de tehnic, editori, ştirişti etc. Azi-noapte, cu lacrimi în ochi, am transcris microcaseta „30.05.2006, Andrei Gheorghe”: Viaţa lui Andrei, mai ales cea profesională, adică – în cazul lui – cea atât de personală, povestită chiar de el:

B.N: Cum era viaţa ta înainte de radio?

A.G: Pentru oamenii de vârsta mea, viaţa se împarte în două: până în ’89 şi după ‘89. Pană în ‘89 n-am făcut nimic, absolut nimic, dacă vorbim strict de radio. Dar tot ce am făcut până atunci, m-a ajutat să intru în radio. Aveam meserii part-time care te obligă să intri în contact cu oamenii: DJ de club, recepționer, îngrijitor de terenuri de tenis, salvamar şi ghid. Ghidul e o chestie evoluată pentru că acolo deja ai microfon şi patruzeci de oameni în autocar cărora trebuie să le atragi atenția, să îi faci să te asculte, nu să măcăne între ei. Unde apare aici partea de radio? În momentul în care te plictiseşti făcând acelaşi lucru şi se declanşează un proces care te obligă să începi să improvizezi pe marginea a ceea ce prezinţi. La al patruzecilea drum deja te saturi. Pentru ei, discuţia e nouă, dar pe tine te oftică. Tu ai tot discursul de ieri. Aşa că, dacă ceri mai mult de la tine, începi să-ţi faci un show din povestea asta și ajungi ca acel tur de litoral să nu te mai plictisească. Eu căutam şi despre cultura lor ceva. Dacă glumeşti cu nişte englezi, nu poți să glumeşti despre Piţurcă, trebuie să faci mişto de Beckham… În fine… După revoluţie, lumea s-a împărţit în două. Unii s-au apucat să facă afaceri – „Hai să luam un tir, mergem în Bulgaria, îl umplem cu ţigări, ne întoarcem şi facem bani” – iar ceilalţi, ne-am băgat în politică.

Politică, frate!

Exact! Eu m-am băgat la PNL, la 26 de ani. Timp de un an am fost chiar activist în partid. Am asistat la toate revoluţiile, la toate caftelile. Stăteam câte 16 ore acolo. Foarte mulţi oameni cu care am lucrat atunci acum sunt în politică la nivel superior. Nu exista un câştig material. Eu aduceam bani de acasă, făcând ghidărie şi alte nebunii, dar în ’91 m-am trezit că nu mai am din ce să trăiesc. Banii se terminaseră, iar ghidărie nu mai voiam să fac pentru că nu mai era la fel de profitabilă ca pe vremea lu’ Ceaşcă. Mi-am căutat de lucu, ca orice şomer. A fost amuzant. Am ajuns prin nu ştiu ce filiere pe la Casa de Cultură, apoi am vrut să mă angajez metodist la Cumpăna, un sat pe la vreo şapte kilometri de Constanţa.

Cum ai ajuns la radio?

A fost un concurs de radio, la Radio Constanţa, care ţinea de Radioul de Stat. Am luat concursul şi am stat doi ani, până în ’93. După cum poţi intui, pe parcursul şederii la Radio Constanţa, n-am învăţat nimic, în afară de editare. Tăiam benzi, le lipeam, montam ca pe vremuri. Dar radioul de stat e o bătaie de joc. Nu munceşte nimeni. Ăia nu fac nimic. În două ore îmi terminam munca pe o săptămână şi nimeni nu-mi mai cerea nimic. O freci toată ziua şi nu poate să te dea nimeni afară. Dar a fost, totuşi, o chestie frumoasă acolo, momentul meu de glorie: Puciul de la ruşi. Încă ne era foarte frică şi nu ştiam ce se întâmplă, dacă nu cumva se întoarce comunismul. Colegii mei erau foarte stresați. Dimineața, când m-am trezit, puciul se declanşase şi toţi erau căcaţi pe ei de frică. Am luat un taxi şi m-am dus la Consulatul Rus. Am intrat acolo şi mi-am pus casetofonul lângă televizor, că ăia aveau satelit. Am înregistrat de la televizor toate declarațiile, comunicatele, tot. M-am dus înapoi în radio, le-am tradus, am făcut o bandă, iar şefa mea, Rodica Şerbănescu, foarte îngrijorată, mi-a dat drumul pe post, dar fără să mă lase să-mi exprim părerea. Nimeni din România nu transmitea nimic. Adică… ai lângă tine Rusia, unde se petrece o întâmplare îngrozitoare şi nu transmiţi nimic? Știi că în faţa vilei în care e Radio Vacanţa, care e acelaşi lucru cu Radio Constanţa, e spațiul ăla mare unde sunt difuzoarele. Bă, şi-am început să văd pe geam cum vine lumea să mă asculte la difuzoare. M-am simţit, pentru prima dată, foarte important. Evident că la sfârșit n-am rezistat şi am băgat un comentariu, ceva de genul: „Gorbaciov a fost dus în Crimea, iar acum trebuie sa ne aducem aminte de Hrusciov”. Când am ieşit de acolo, gata, a început scandalul pentru că mă auziseră la Bucureşti că am comentat. M-au scos de pe post, nu mi-au mai dat voie să intru live. După ce am frecat manganul atâta timp, un amic de-al meu, Sorin Munteanu, care lucra pe partea economică, a venit şi mi-a zis: „Hai să facem un radio!”. „Cum dracu să facem un radio?” Mi se parea aşa… maaaaamăăăăă!!! Şmecheria a fost ca noi aveam un prieten cu bani. I se zicea Shogunul. 

Era un personaj foarte şmecher la vremea respectivă. Era secretar de stat în Ministerul Transporturilor şi se ocupa de vase. Marinescu era numele lui. El a venit cu banii, eu i-am spus că fac radioul, iar după o perioadă de trei ani – în care voi ridica radioul – voi primi partea mea. Am bătut palma într-o discuţie oficială, cu nevestele la masă. 

Sky-ul a început în august, în ’93. A fost al doilea radio privat din Constanţa. Primul se lansase cu o lună înainte şi se numea Uniplus sau Unifan, ceva de genul ăsta. Am şi pus un pariu pe un dolar cu o fată de la Uniplus sau Unifan, Crenguţa, că o să-i batem în audienţe. Ea nu m-a crezut. A venit la mine cu fiţe de Bucureşti și mi-a zis: „Băi, vă mâncăm, suntem coioşi”. 

Noi, la Sky, am făcut în felul următor: toate obiceiurile noastre rele şi bune de la un radio de stat, le-am dus la un radio particular. Aveam grilă de programe d-aia de căcat, cu informaţii, cu multe ştiri, habar n-aveam să facem radio, habar n-aveam! Chestia care ne-a salvat era că n-aveam competiţie, concurență. P-ăia de la Uniplus i-am făcut varză imediat, erau o conservă. Nici nu mai ştiu dacă mi-am luat dolarul de la tipa aia. Mulţi constănţeni care sunt acum în radiourile din Bucureşti, au fost atunci la noi la Sky. O grămadă. La Sky vedeam mulţi puşti pasionaţi de radio. Erau dornici să vadă cu ce se mănâncă. Pe vremea aia, lucrai de dimineaţa până noaptea. Am multe aminiri din perioada de atunci, care îmi provoacă, aşa, o nostalgie inutilă: nostalgia benzii de magnetofon. Calam benzile cu mâna şi le dădeam drumul mai departe. Casetele erau calate tot cu degetul. După ce puneai caseta şi potriveai piesa, scoteai iar caseta, băgai degetul înauntru şi o dădeai înapoi un sfert de tură. Şi când îi dădeai drumul, pornea direct din piesă.

Când au aparut primele CD-uri?

Primele CD-uri pe care le-am primit au fost patru. Erau genul nemţesc, un fel de compilaţii cu copertă colorată în fel şi chip şi cu diferite stiluri muzicale. Eram foarte încântaţi de discurile astea. În rest, aveam sute de casete şi fiecare venea cu muzica lui de acasă. În toate radiourile din ţară, fiecare cânta ce voia. Aşa că dimineaţa venea unul şi punea Nina Simone, după care intra un băiat căruia ii plăcea foarte tare Judas Priest, demenţă totală. Eram trei băieţi care ştiam muzică acolo.

Ce însemna să ştii muzică?

Ştiam toate albumele Black Sabath de la început până azi, toate piesele lu’ Zeppelin, toţi bateriştii de studio a lui Manowar, de ieri până azi. Asta însemna muzica p-atunci. Dar de playlist? Jingles-uri? Politică de piaţă? Consumator? Cui îi păsa? Noi punem muzică şi voi ascultaţi. Au fost o sumedenie de programe foarte mişto în perioada asta, programe care astăzi nu se mai pot face. Toate posturile aveau „Magazin Rock”, „Rockoteca”, „Metale grele”, tot felul de chestii d-astea. Tu ai auzit de Lenţi Chiriac?

Da.

Dacă îl asculţi acum pe Lenţi Chiriac, asculţi radioul de atunci. Nimic în plus. El nu a progresat nici un centimetru. Noi, atunci, aveam o zonă de libertate în care puteai face orice. Astăzi te-ai lovi de tot felul de sancţiuni imediate, începând cu CNA şi terminând cu patronii sau invers.

Ce-ţi puteai cumpăra din salariul de la radio?

Câştigam bine. Ne-am pus trei sute de dolari salariul şi visam să am salariul de o mie de dolari. Ăsta era visul nostru. Și mai visam să o chemăm pe proasta aia de Rodica Şerbănescu de la Radio Constanța, să o angăjam şi s-o dăm afară.

Ce emisiune aveai?

Midnight Killer a fost prima. Emisiunea asta s-a întâmplat dintr-o întâmplare. Era la televizor un serial – Midnight Caller – în care juca unu’ cu urechi mari. Nu îi puteau da decât rolul de DJ, ca să îi astupe urechile cu căşti. Serialul n-ar fi trebuit sa-mi placă deloc, pentru că era cu un fraier care, una-două, salva băbuţe de la viol. Dar, în primitivismul ăla în care lucram noi, ne uitam la serial ca să vedem ce microfon are gagiul, analizam ce scule sunt acolo, dacă are equalizer sau n-are, dacă are compresie sau nu: „Are, mă, compresie, dacă îţi spun eu, m-am uitat atent. N-ar avea cum să scoată vocea asta…” A doua zi, de dimineaţă, toţi vorbeam despre rahatul ăla de serial. Sau alta fază tâmpită! Îţi poți imagina că noi, noaptea, dădeam MTV-ul pe radio? Ascultai Radio Sky şi, deodată, începea: „Hello, hello, MTV here!” Îţi dai seama ce decizie cretină? Astăzi, dacă ar face cineva aşa ceva, aş exploda. „Esti tâmpit? Să pui pe postul tău jingles-urile altora? Să nu mai ştie ăla ce post asculă?” Revenind la Killer, într-o seară, m-a mâncat pe mine în fund să văd dacă pot să fac şi eu ca ăla. Am intrat pe post şi le-am zis oamenilor să mă sune. Dar n-aveam hibrid. Ascultătorul mă suna, iar eu luam telefonul din furcă şi puneam receptorul lângă microfon. Şi era telefon d-ăla cu disc. Mai târziu, un inginer a făcut ceva tare. Era genul de inginer care a fost produs de Ceauşescu, un fel de băiat care se descurcă la orice. Dacă îi dădeai un letcom şi o sârmă, gata, îţi repara televizorul. Ăsta îmi făcuse la telefon un buton. Eu ridicam telefonul, vorbeam cu ăla, îi spuneam „Stai puțin!” şi trăgeam de ăla – clank – şi „Gata, acum suntem în emisie!” Toata chestia asta era live. Am început să fac şmecheria asta de emisiune de plictiseală. Neavând calculator, noaptea trebuia să stăm în radio, făceam ture, mai mult noi, băieții. Veneai pe la 23 şi stăteai până pe la 6 dimineaţa. Îţi dai seama că muream de plictiseală? Să adormi nu puteai pentru că trebuia să schimbi casetele. Eventual, puteai să dormi treizeci de minute, să te trezeşti, să întorci caseta şi să te culci din nou. Mai puneam uneori şi după bandă. La bandă puteai să dormi 120 de minute, parcă. Şi… ca să am ce face, să nu mă plictisesc, m-am apucat să fac programul ăsta, care ţinea de la 23 la două noaptea. Eu întotdeauna închid emisiunea la ora la care trebuie, niciodată nu o depăşesc şi niciodată nu vin înainte.

Dacă era să mă deosebeşti de ceilalţi, eu eram tâmpitul care îţi inchidea telefonul. O chestie nu ştie lumea care mă judecă pentru asta. Întotdeauna am făcut treaba asta din politeţe. Erau atâţia oameni care sunau, încât nu puteam să pierd cu unul singur foarte mult timp. Dacă eram lent, cu “Bună ziua! Cine eşti? De unde eşti? Mai zi-mi o dată cum te cheamă! Sunt Aurel din Medgidia… De unde ești? Din Medgidia.” Fii atent cum au trecut acum treizeci de secunde! Dacă mai spuneai, la final, politicos, “la revedere” mai treceau încă 10 secunde. La 13-14, de exemplu, când emisiunea avea doar o oră şi mai erau şi reclame şi mai trebuia să dai şi doua-trei piese… un minut însemna enorm.

Cât de liber puteai vorbi?

Stai puţin! Pe vremea aia era nonconformist şi să spui „Jos guvernul!”. Toţi ar fi zis „Frate, cât de dement e ăsta!” Dacă spuneai asta, jumătate de oră nu mai suna nimeni la radio. Pentru că oamenii aveau amintirea recentă a securităţii şi a telefoanelor interceptate. Cred că, din punctul ăsta de vedere, radioul a făcut în România cea mai mare muncă de educaţie. În toată perioada respectivă, de-a lungul şi de-a latul României, băieţi, mai mult sau mai puţin talentaţi, făceau talk-show-uri radio în care ziceau ce le trecea prin cap. Pentru o ţară în care nu aveai voie sa spui absolut nimic înainte, a fost un şoc. Mergeam cu maşina şi auzeam în Sălaj, în Timişoara, peste tot aceleaşi lucruri, aceleaşi discuţii. Diferea numai stilul individului care facea show-ul.

Era un ţel comun al oamenilor de radio?

Nu ştiu dacă oamenii voiau să deschidă minţi, însă oamenii ăia voiau foarte tare să se distreze. Principalele motive pentru care se făcea radio în perioada respectivă erau să bei şi să fuţi. Radioul era cea mai mare şmecherie care se putea întâmpla. DJ-ul de radio era în vremea aia cum sunt acum băieţii care au foarte mare succes la televizor. Oamenii mă recunoşteau după voce în Constanţa. Taximetriştii erau mândri să-l aducă pe Gheorghe gratis cu maşina. Nu cred că astăzi mai e cineva care să beneficieze în asemenea hal de statutul de vedetă ca noi în ’93. Acum te recunoaşte lumea şi te bagă în seamă, însă atunci nici nu-ţi luau banii pe mâncare la cârciumă: „E o onoare, domnule! E o onoare, domnu’ Gheorghe!” Revenind la Midnight Killer, ăla din film voia să salveze băbuţe, eu nu voiam, ăla era draguţ, eu nu eram, ăla asculta oamenii, eu nu-i ascultam. Astăzi a ajuns la maturitate Generaţia Midnight Killer.

După ce îi recunoşti pe cei din generaţia asta?

Păi… trebuie să nu se teamă de autoritate, să spună întotdeuna ce le trece prin cap, să caute argumente – ăsta era întotdeauna punctul meu de bază, argumentam de ce am spus ceva -, să fie rapizi, sa dea răspunsurile repede, să poată, pe o perioadă foarte scurtă de timp să zică tot ce au de zis. Brand-ul meu era că le închideam telefonul. Dacă era să mă deosebeşti de ceilalţi, eu eram tâmpitul care îţi inchidea telefonul. O chestie nu ştie lumea care mă judecă pentru asta. Întotdeauna am făcut treaba asta din politeţe. Erau atâţia oameni care sunau, încât nu puteam să pierd cu unul singur foarte mult timp. Dacă eram lent, cu „Bună ziua! Cine eşti? De unde eşti? Mai zi-mi o dată cum te cheamă! Sunt Aurel din Medgidia… De unde ești? Din Medgidia.” Fii atent cum au trecut acum treizeci de secunde! Dacă mai spuneai, la final, politicos, „la revedere” mai treceau încă 10 secunde. La 13-14, de exemplu, când emisiunea avea doar o oră şi mai erau şi reclame şi mai trebuia să dai şi doua-trei piese… un minut însemna enorm.

Cum îți pregăteai emisiunile?

Nu le pregăteam. Killerul nu era pregătit niciodată. La Killer vorbeam despre orice, despre absolut orice. Uneori se schimba subiectul din două în două minute. „Am auzit că sunt marţieni pe lună!”, spunea unul vesel. „Bine, eşti prost. Să luăm alt telefon.” Suna altul: „Am auzit ca mă-ta-i cheală!” Totul se petrecea foarte dur, foarte rapid.

Aveai şi alte modele în afară de Midnight Caller?

Nu. De Howard Stern, de exemplu, am auzit după ce am început să fac emisiuni de noapte. Am citit despre el intr-o revistă. Dacă nu mă înşel, am auzit de Howard Stern chiar în perioada în care începuse să-şi facă film. Dar nu mi-a fost model. Din România, cel mai mult îmi plăcea de Paul Grigoriu, el fiind singurul mai viu decât ceilalţi. Prezenta şi la Radio Vacanţa şi aveam mult respect pentru el, pentru că dădea muzică foarte bună. Mi-a mai plăcut şi de alții, dar ăştia, după ’89, n-au reuşit să treacă la viteza nouă. După ’90, au murit de foame ca Madălina Manole şi Mirabela Dauer. Schimbarea s-a petrecut brusc, iar ei n-au reuşit să se adapteze. Foarte mulţi dintre ei s-au dus definitiv. În radio, niciunul din ăia vechi nu a reuşit să supravieţuiască comercialului. Dacă dai drumul acum la Radio România, care vrei tu, Cultural, Tineret… o să vezi că n-au progresat deloc, deloc. Şi cel mai clar îţi dai seama de asta în momentele în care se vorbeşte despre cultură. Cultura e un soi de castrare mentală care te obligă să vorbeşti în anumite tonuri: „Bună ziua, doamnelor şi domnilor, alături de noi se află realizatorul de radio, tânărul realizator de radio, excelentul…” Vezi? Cântarea asta… „Maestre! Ce puteţi să ne spuneţi?” Îi auzi mereu şi te scârbesc. Sunt mereu aceiaşi. Sunt toţi la fel, sunt bătuţi în cap. Fac mişto de manelişti, dar ei tot asta fac: o manea în cerc restrâns. Regretă vremurile apuse, una-două spun că ei sunt pentru cultură şi pentru bun simţ, dar continuă să promoveze sufletul schingiuit din vremurile de demult. Nu vor rupe lanţul niciodată. Tu poate că nu înţelegi o chestie, pentru că eşti prea tânăr: ăştia erau foarte şmecheri pe vremea lu’ Ceauşescu, extrem de tari, extrem de căutaţi. Stăteau iarna la munte, îi durea în bască. Vara stăteau la mare, iar îi durea în bască. Mâncau pe moca peste tot, li se dădeau şpăgi: vin, peşte, benzină. Cine erau ei atunci? Din punct de vedere al masei, al plebei, ei erau niște zei. Fiind singurii, erau cei mai tari din lume. Însă, pentru ei, a fost un dezastru ’89, în urma căruia nu şi-au revenit nici astăzi. Televiziunea publică a mai făcut nişte paşi importanţi înainte, dar radioul, nu. Ei sunt în secolul XX, n-au ieşit din el nici un centimetru.

Câţi ani ai stat la Sky?

Cam trei ani.

Ai făcut numai Midnight Killer?

Nu, nu. Eram director. Am făcut şi reclame, ştiri, fonotecare, marketing, orice. Făceam şi Videomania pentru că eram un amator bine informat în materie de filme. De data asta, uite, aveam o emisiune cu temă. Puneam piesele de pe coloana unui film, alegeam câte un film, câte o temă, câte o poveste şi vorbeam cu oamenii despre asta. Luam, de exemplu, coloana de la „Arizona Dream”, făcută de Goran Bregović şi îi puneam pe ei să scrie un mic scenariu pe ea. Se petreceau lucruri foarte interesante. Iar a treia emisiune pe care o făceam se numea „Vineri 13”, care, evident, era vineri, dar toţi mă întrebau de ce „13”, pentru că nici măcar nu era la ora 13, era pe la 17 sau 18. Emisiunea asta era un fel de „Demenţii la microfon”. Cautam tot felul de descreieraţi, oameni duşi cu capul. Ieşeau nişte caterinci incredibile. Astea erau cele trei emisiuni pe care le făceam eu. România. Campionatul Mondial. Am chemat oamenii să bea la radio că au câştigat românii şi m-am trezit cu vreo trei mii de oameni jos. Noi eram la etajul 12 şi ei au început să urce. Blocul se clătina. Ţipam pe radio să nu mai urce nimeni: „Opriți-vă!!!”. Era un puhoi uriaş de oameni care voia să intre într-un bloc. Noi ne făcusem radio în locul unei uscătorii, care, până să devină radio, fusese şi crescătorie de găini pe bloc. Am antifonat noi totul.

Cu cartoane de ouă?

Nu. Cred că am fost singurii care n-am antifonat cu cartoane de ouă. Am antifonat cu o pânză albastră, groasă şi a mers bine. În perioada Radio Sky nu a existat ciudăţenie, nu a existat obrăznicie pe care să n-o fi comis. Tot ce am făcut după este rezultatul acelor vremuri. Tot ce am făcut după, a fost mai puţin decât atunci. Nu erau legi, nu erau reguli.

Având în vedere că erai director, nu aveai nici măcar cenzura conducerii radioului…

Exact. La noi veneau oameni şi ziceau „Bă, vreau să fac o emisiune!”, iar eu raspundeam: „OK! Super! Fă-o!”. Şi-atunci urma un moment de suspans: „Pai ce să zic în ea?”. „Ce vrei!” Se uita omul la mine şi începea să se bâlbâie. Este surprinzător pentru cineva să afle că poate face orice. În acelaşi timp e şi ingrijorător. În prima mea zi la Radio Constanţa mi-au zis ăia: „Du-te, mă şi fă un material, ca să vedem ce ştii”. M-am dus şi am făcut un material cu securişti. Îl editam şi era acolo o doamnă care se uita la mine. Mi-a zis că e tare, dar că ar fi mai bine să tai din el ca să nu cadă la „vizita” şefilor. Pe un om care e mult mai vechi în meseria asta, îl asculţi, nu? Am tăiat şi de aici şi de acolo, după care m-am enervat rău de tot. E foarte urât să-ţi tai munca. Aşa că i-am spus: „Meseria mea e să spun, iar meseria lor e să taie. Îl fac cum cred, iar ei, ca să-şi câstige banii, sa scoată dracului ce nu le convine. Nu o să mă autocenzurez. N-o să-mi pun frână. N-o să-mi sap singur groapa“.

S-au remarcat acolo oameni foarte talentaţi?

Da. Mulţi dintre ei sunt acum în Bucureşti, în diferite job-uri importante, chiar dacă nu au rămas în radio. Pentru mulţi, după perioada lui strălucitoare, radioul a devenit un mediu secundar. Au plecat din radio pentru că se câştiga prost. Ştii la fel de bine ca mine că în radio nu se câştigă. Nu la fel de bine ca în televiziune, de exemplu. Până la urmă, în fiecare meserie sunt puţini buni, puţini remuneraţi bine. Ceilalţi îşi doresc să ajungă printre cei puţini. În final, o duceam foarte bine în Constanţa. În ’96 aveam vreo două mii de dolari pe lună. Descoperisem sponsorizările şi vânzările. Am vândut acelaşi eveniment şi lu’ Pepsi, şi lu’ Cola.

Cred că au încremenit când s-au văzut faţă în faţă la acelaşi eveniment…

Nu, nu, nu. Am fost deştept. Am făcut un concert pe plajă sponsorizat de Pepsi. Când l-am transmis pe radio, am anunţat că emisiunea este sponsorizată de Coca Cola. Incredibil. Acum nici în glumă nu poţi să faci aşa ceva. „Ce vrei, mă? A fost concert pe plajă? A fost Pepsi? S-a bucurat lumea?” Apoi am vorbit cu celalalt: „Tu ce mai vrei? V-am făcut o emisiune la radio? A fost mişto?” Plus că la posturile locale poţi să faci teancuri de bartere. Oamenii erau mai dispuşi să-ţi dea faianţă în loc de bani. Luam faianța şi o duceam la un magazin care avea nevoie de faianţă. Dar ăia n-aveau bani să plătească faianţa, aşa că ne dădeau tricouri. Dădeam tricourile pe alte chestii, le tot roteam, pâna ajungeam să ne luam calculatoare. Bravo!!! Calculatoarele au apărut târziu, la fel şi internetul. Când am vazut computerul am făcut ca un primitiv în faţa focului: „Mamă! Wow! Ce e ăsta, frate?” Câte nopţi nedormite ne-au cauzat primele jocuri!

Ai urmat vreodată cursuri de jurnalism?

Eu am terminat Limbi Străine. Dar am făcut şi un curs de management, marketing şi vânzări la BBC. Nu sunt jurnalist. Acum am emisiunea asta la Realitatea. Acolo vin mulţi jurnaliști. Dar eu nu sunt. Eu sunt un fel de media personality. Am învăţat cam totul la Radio Sky. Era un radio care ajunsese să inghită o mulţime de bani. Făcusem şi Radio Doina, care avea numai muzică populară. Era un radio extrem de amuzant, un copil tembel al Sky-ului. Ma băgasem la un moment dat şi la TV Soti Neptun. Aveam treabă de dimineaţa până seara. După trei ani, ne-am întâlnit cu toţii ca să reluam discuţia despre bani, discuţia aia protocolară, cu nevestele la masă. Cel cu care intrasem în afaceri a venit cu ochii goliţi de orice fel de sentiment şi de inteligenţă. Uitase tot ce am vorbit. Mi s-a rupt capul în două, am luat-o pe nevastă-mea şi, într-o formă extrem de spectaculoasă, m-am suit în maşină, am accelerat şi am ajuns în Bucureşti. Am dus o perioadă de câteva luni de căutări. Nu mă puteam întoarce în Constanţa. Oraşul de provincie îţi dă nişte libertăţi, dar te privează de altele pentru că n-ai mari opţiuni. Doar două radiouri? Prea puţin. În Bucuresti m-am dus la 2M+ pentru că acolo era director un tip de la Divertis. Având o părere bună despre Divertis, am zis că ăştia-s cool. În al doilea rând, se auzise despre postul ăsta că dă salarii mari. Pe Divertis l-am agăţat prin Consanţa, la un eveniment. L-am dus la mine acasă, l-am omenit. Vezi ce ciudat sună, frate? „L-am omenit”. Ha, ha, ha! Apoi, pe altă filieră am ajuns la Total. Mi-au zis că n-am voce de radio. E destul de plictisitor să-ţi povestesc toate rahaturile. Până la urmă, am ajuns la Pro FM. Aveam un demmo cu mine. În lunile astea de căutări ţineam în buzunar o casetă făcută la Constanţa. O casetă Metal. „Ai ascultat? Dă-mi-o înapoi! Asta e scumpă, moşule”. În paralel, luasem APTR-ul pentru „Marea scofală”, un talk-show pe care îl făceam la Soti Neptun. În acelaşi timp, Sârbu a făcut Mediafestul, primul festival particular. La Mediafest, evident, i-am luat interviu lui Sârbu. Şi lui Boncea. Pro TV-ul era cel mai tare atunci. Se ridica rău de tot. Până la urmă, am primit ofertă de la Pro FM. Făceam două mii de dolari în Constanţa. Am început aici Midnight Killer primind treizeci şi cinci de dolari pe emisiune, 140 pe lună. A fost un şoc, o lovitură, dar ce era să fac?

Citiți continuarea interviului pe site-ul autorului. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp