Am citit pe nerăsuflate cartea „Ce încredințăm vântului” a Laurei Imai Messina, o italiancă născută la Roma și stabilită în Japonia, unde a ajuns pentru a-și perfecționa limba, după ce a terminat Filologia la Universitatea Sapienza.
Este o carte înduioșătoare, caldă și luminoasă, o carte care tratează tema despărțirii de cei dragi dintre care cei mai mulți au fost victimele cutremurului și tsunamiu-lui din Japonia, din 11 martie 2011.
În această catastrofă dispar mama și fiica lui Yui, eroina principală, precum mulți alții, înghițite de ape. Yui împarte durerea cu Takeshi, un chirurg văduv a cărui fiică refuză să vorbească și pe care îl întâlnește în orașul Otsuchi, în grădina lui Suzuki san, acolo unde se află o cabină telefonică veche.
La telefonul fără conexiune vin pe rând mii de oameni pentru a vorbi cu cei dispăruți. Desigur, pentru a-și imagina asta și pentru a se simți conectați cu ei. Orașul Otsuchi, unde a lovit tsunami-ul, se repară încet încet, prin refacerea locuitorilor lui și a sufletelor lor. Cartea are o structură ca de val, cu mici capitole ce alternează cu unele mai lungi.
Iar din poveste răzbate spiritul japonez până în cele mai subtile detalii ale sale, aceasta fiind scrisă și pentru cititorii japonezi, dar mai ales pentru cei occidentali, nefamiliarizați cu modul de viață nipon.
Ce se încredințează, deci, vântului? Durerea, lacrimile, gândurile, cuvintele, amintirile…
„Telefonul vântului”, care există, nu este o invenție, (dar nici obiectiv turistic), a fost introdus chiar în cursurile de psihologie clinică de către un profesor de la Harvard.
„Telefonul vântului” din Bell Gardia
Mii de oameni vin anual să vorbească la acest telefon, să se conecteze prin imaginație și suflet, ca și cum ar vorbi cu adevărat, cu cei plecați.
Și pun întrebări, și le povestesc despre viața lor…
O cabină telefonică ce demonstrează că toate doliurile sunt la fel, și totuși atât de diferite.
Romanul nu te face să suferi, nu doare, deși e vorba despre tragedii, ci te umple de lumină și de speranță, de respect față de capacitatea extraordinară a omului de a se ridica, de a se regăsi, sau de a găsi sens în ceea trăiește.
Cu cine ați vorbi la acest telefon? Pe cine ați suna? Ce i-ați spune?
M-a impresionat cartea din care nu numai că nu lipsește iubirea, de fapt e atât de multă, încât dă pe dinafara paginilor. Și mai este în ea și multă speranță, fiindcă sarcina literaturii- după cum scrie Laura Imai Messina - este aceea de a sugera noi modalități de a exista pe lume, de a înlănțui dimensiunea „aici” de dimensiunea „dincolo”.
„Telefonul vântului, continuă ea, este în principal o metaforă care sugerează cât de prețios e să ținem aproape atât bucuria, cât și durerea.”
Dar prin această carte, că așa mi se întâmplă de obicei, am ajuns și la altceva. De fapt, am aflat despre psihologul Virginia Satir, despre care nu știam, dar care este citată undeva cu o frază care m-a frapat și care este legată de subiectul cărții într-un anume fel:
„Avem nevoie de patru îmbrățișări pe zi pentru a supraviețui. Avem nevoie de opt îmbrățișări pe zi ca să ne simțim bine. Și avem nevoie de douăsprezece îmbrățișări pe zi ca să creștem”.
Acum sunt extrem de curioasă să o citesc pe Virginia Satir.
Ceea ce-mi place, mai ales atunci când citesc, este drumul pe care, până la finalul oricărui volum, mă opresc pentru a o lua la dreapta sau la stânga, acolo unde mă duce o idee, un nume, o poveste…
Cititi mai multe pe cristinastanciulescu.ro
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.