Sari la continut

Republica împlinește 10 ani

Un deceniu în care am ținut deschis un spațiu rar în România: unul al ideilor curate, al argumentelor care nu se tem de lumină și al vocilor care gândesc cu adevărat. Într-o vreme în care zgomotul crește, noi am mizat pe ceea ce contează: conținut de calitate, autentic, fără artificii, libertate de gândire, profunzime în loc de superficialitate. Pentru că doar așa România poate merge înainte. Să rămânem împreună într-un loc al reflecției, al întrebărilor care incomodează și al conversațiilor care schimbă ceva. Scrie, întreabă, contestă, propune. 
Republica îți aparține. De 10 ani și pentru anii care vin.

„Ce să zic, de parcă murea România fără votul meu!“ Marele partid de 70 la sută care a înfrânt în 2020

Secție de votare Timișoara

Foto: Inquam Photos/ Cornel Putan

A venit brusc, după euforia din mai 2019. Și ne-a aruncat înapoi în timpuri cu iz de PRM și PSDR. Eram studentă atunci și țin minte că n-am vrut să merg la vot. Dacă nu aveai buletin de București, votai la Gară, erau cozi și eu aveam planuri de mers în Club A. „Să faci bine să te duci la vot“, m-a dojenit tata, „noi n-am avut șansa asta! Pentru noi au ales alții. Întotdeauna să mergi la vot.“ Evident, m-am rușinat. Mă mustra rar spre deloc. M-am urcat în 93 și până la Gara de Nord l-am bombănit în gând. „Ce să zic, de parcă murea România fără votul meu!“

Spre surprinderea mea, la Gară m-am întâlnit cu mulți cunoscuți, studenți cu visuri de București. Vorbeau înverșunați despre politică și despre alegeri, aruncând glume despre unde vom emigra. M-am rușinat din nou. „Pe ăștia nu i-au trimis părinții la vot.“

Mi-a fost ciudă pe România asta, care nu se descurca singură, fără mine – mă chema la vot și îmi oferea opțiuni tot mai proaste. Toți impostorii, toți comuniștii, toți încuiații, fără clasă, fără eleganță, total străini de lumea în care trăiam, visam și iubeam eu. Nu eram în target, în niciunul dintre discursurile lor. Ei vorbeau la trecut, de pensii, de cine a fost primul în Ardeal și de blestemul plăcuțelor bilingve. În strategia lor de comunicare, eu figuram doar ca un carnet de student cu reducere la transport. România de care vorbeau ei nu avea nicio legătură cu România mea. Renunțasem la televizor ca să nu-i mai aud, să nu-i mai văd. Ca să-mi văd de viață în paralel, cu speranța că liniile noastre nu se vor intersecta niciodată.

M-am înșelat. Linia lor m-a purtat cu mama în spitale în care politica lor m-a lovit direct în stomac, până m-a pus la pământ. Linia lor m-a ținut în contracte la limita legii, cu impozit pe orice drept de angajat. Linia lor mi-a zdrobit încrederea ca un drug de fier, în timp ce gonea imperturbabilă spre un nou profil de dictator. Am fost linii paralele într-un caiet dictando cu amintiri despre neghiobi.

După ziua în care n-am mai stat la coadă pentru libertate, m-am întors în trecut și am poposit pe o bancă vopsită în roșu, galben și albastru, sub blagoslovirea lui Avram Iancu care cată mândru spre Apuseni. Pentru cei 70% care au închis televizorul, genul programului „Politica“ trebuie să devină mult mai credibil, coerent și relevant pentru așteptările și România lor. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Nicușor Dan AP

Tudor Postelnicu, Ministru de Interne de tristă amintire al lui Nicolae Ceauşescu (1987-1989) şi fost şef al Securităţii comuniste (1978-1989), nu a rămas în istorie prin cine ştie ce ispravă, ci printr-o vorbă memorabilă rostită în timpul uneia din şedinţele procesului intentat, în 1990, foştilor demnitari comunişti: „Am fost un dobitoc”, a grăit acesta în încercarea de a se debarasa de trecutul nu tocmai onorant. Cu toţii facem alegeri proaste în viaţă. Foto: Profimedia

Citește mai mult

Cristian Tudor Popescu---

Privesc reportajele care relatează despre cei 100.000 de oameni din Prahova stând la cozi cu bidoanele să ia apă. Dacă ar fi fără sonor și cuvinte scrise pe ecran, aș putea să cred că sunt din Ucraina. De o săptămână în România se petrece o criză umanitară tipică distrugerilor provocate de război – dar încă fără război. România arată de parcă în toate instituțiile statului ar fi plantați sabotori profesioniști. De fapt, e vorba de impostori amatori. Amatori de bani mulți, câștigați fără să miște un deget – poate altă parte a corpului.

Citește mai mult