Foto: Guliver Getty Images
Ajunsesem doar de câteva săptămâni în Marea Britanie și pe lângă soț și un set nou-nouț de neamuri aveam și serviciu, la unul din marile lanțuri de supermarketuri, unul tradițional englezesc. La măcelărie. În preajma Crăciunului nu există slujbă mai importantă. Acolo, după ce am dat ochii cu niște înaripate gata jumulite, mi-am dat seama că Peneș Curcanul era descendent direct al dinozaurilor. În preajma sărbătorilor de iarnă, fiind cea mai importantă parte a anului în materie de profit, nu se punea problema de zile libere sau de concediu, dar cu o săptămână - două înainte de Crăciun se sărbătorea, în avanpremieră, cel al angajaților. Eram mai norocoși decât ospătarii, aveam parte și de cadouri. Cadourile semănau un pic cu cele socialiste, dar pentru că ne maturizasem nu mai primeam căciuliță, mănuși și o portocală, ci o sticlă de vin și o cutie cu bomboane de ciocolată.
Nu ni se dădeau prime, dar prin aprilie, când se semna bilanțul contabil final, se împărțea o parte din profit, funcție de vechimea în firmă, pornind de la câteva sute de lire sterline pentru nou-veniți, bani care ne prindeau foarte bine în perioada de concediu.
La masa festivă de Crăciun angajații de rând deveneau VIP-urile companiei, directorii și șefii de departamente erau cei care serveau pe la mese și se ocupau și de buna dispoziție a celor care prin munca lor le adăugau un procent la salariu. Erau chemați să curețe și să debaraseze inclusiv directorul general și contabilitatea. Parte din spectacol erau costumele de sezon, închiriate special pentru ocazie: personaje de desene animate și filme hollywoodiene, Moș Crăciuni, pitici, îngeri, reni. Noi ne rezumam doar la fesuri și bentițe cu leduri sau încornorate, cercei-clopoței sau de peteală, pe care le purtam și în magazin. Atunci mi-am văzut șeful, Măcelar Întâiul, râzând cu gura până la urechi, până atunci crezusem că o are cusută cu sârmă ghimpată. Tot timpul i se părea că făceam exces de cuvinte în detrimentul sudorii. Îl îmbrăcaseră în îngeraș, de obicei directoarea de personal și unul dintre directorii adjuncți se ocupau de costume. Șeful-îngeraș lua comenzile de la mese, umplea paharele, între două glume și mișcări lascive pe ritmuri de colind. Mai aveam parte de o diavoliță, un brad, niște budinci, o Albă ca Zăpada, niște pitici, iar pe directorul general îl rebotezaseră Rudolf, Dumnezeu se epuizase. Un singur director se prezentase fără costum, pe la mese se șoptea că s-ar fi supărat, îi închiriaseră un costum de Omul Păianjen. Directorul respectiv era un tip mic de statură și slăbuț, un țâr, pe înțelesul nostru. Mai devreme, când încercase costumul, una dintre contabile leșinase de râs, așa că directorul a refuzat să ne aibă pe toți pe conștiință, chiar dacă l-am implorat, cu aparatele de fotografiat proaspăt lustruite. S-a măscărit, în schimb, spre deliciul tuturor, dar ne-a amenințat cu confiscarea cadourilor dacă îndrăzneam să facem fotografiile publice.
Masa de Crăciun era servită în două schimburi, astfel încât să nu fie afectată activitatea din magazin, clienților nu le era permis să ne simtă lipsa. Munceam mult în preajma sărbătorilor, birourile erau goale, nu existau excepții.
N-am uitat masa aceea de Crăciun pentru că m-a pregătit sufletește pentru cel din familie și eforturile culinare ale soacră-mii. Pepenele galben, zemosul pe care acasă îl îngropam în zahăr, era servit la aperitive, sub o căciulă de cireașă glasată. Cercetătorii lor recomandau ingerarea fructelor la începutul meselor, pentru încurajarea digestiei. A urmat curcanul, gata tranșat și feliat, înecat în sos maro. Brown Sauce, sosul maro, este pentru englez ceea ce smântâna e pentru bucovineni, se servește cu absolut orice. Chiar și acum, după atâția ani, tot nu îl înțeleg, deși până și fiul meu, trecut și prin alte sosuri, cu mult mai gustoase și mai celebre, îl preferă. Garniturile ne aduseseră la masă toată grădina. Morcovi și păstârnaci fierți și un pic rumeniți, verze de Bruxelles fierte, piure de cartofi, legume asortate opărite, cartofi copți. Exista și o variantă vegană, cu soia. La desert s-au servit budinci tradiționale, una de vanilie, cu jeleu de zmeură și o gură de vin, alta din fructe uscate, mărunțite și opărite, servită cu sos de brandy. Aceea a fost toată rația noastră de alcool, de băut s-a băut vin fără alcool, ca nu cumva să încurcăm prețurile. Mai ales că unii dintre noi mânuiau cuțite și mașini de tocat. Ca toți românii înstrăinați de Crăciunul cu sarmale și delicii de porc am suferit un pic, dar a fost un exercițiu necesar. Soacră-mea a ținut cu dinții de meniul de Crăciun englezesc, a făcut o singură excepție, în anul în care i-am născut nepotul, optând pentru un meniu chinezesc. Nu sunt fan.
Dacă de dragul unei digestii sănătoase șefii s-au dat peste cap să ne amuze cu glume și triluri de karaoke, când am coborât înapoi în magazin, cantina era la etaj, au redevenit aceeași zbiri cu ochi și la ceafă.
În ultimii ani, după mai multe feluri de crize financiare, numărul angajaților s-a redus, au dispărut și mare parte din studenții cu jumătate de normă, care se înrolau pentru bani de buzunar. Angajările sunt blocate, se așteaptă finalizarea Brexitului și un val de scumpiri. Lanțul de supermarketuri pentru care am lucrat încă mai păstrează tradiția meselor de Crăciun și zilele de Crăciun (25-26 decembrie), Anul Nou (1 ianuarie) și Paște (primele două zile) libere pentru angajați, chiar dacă concurența oferă alternative. Familia e considerată mult mai importantă.
Anul acesta, ca să mă împac cu karma, voi găti sarmale cu carne de curcan, dar nici nu vreau să aud de nesuferitul acela de sos maro!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.