Foto - Inquam Photos/ Cornel Putan
Constantin Brâncuși obișnuia să își fotografieze operele, cu o draperie neagră în spate, într-un un context de umbră și cu o lumină focusată pe lucrare. Scenografia expoziției „Brâncuși: surse românești și perspective universale”, care se desfășoară la Timișoara, are ca sursă de inspirație acest obicei al marelui sculptor. „La deschidere a fost o persoană foarte importantă, David Grob, cel care de la 16 ani e obsedat cumva de Brâncuși, care a văzut toate marile expoziții Brâncuși din ultimii 40 de ani. După ce a văzut expoziția la deschidere, discutând cu el, la un moment dat mi-a zis: Ovidiu cred că asta e prima expoziție care i-ar fi plăcut probabil și lui Brâncuși”, a povestit, într-un interviu pentru Republica comisarul expoziției, Ovidiu Șandor, Fondatorul Fundației Art Encounters.
Antreprenor, colecționar de artă contemporană, dar și doctor în computer science al Royal Institute of Technology din Stockholm, Ovidiu Șandor a inițiat cea mai importantă bienală de artă contemporană din România. Și tot el a avut un rol important în organizarea expoziției-eveniment. „Cred că important a fost că, prin activitatea de colecționar și prin programul dezvoltat de Fundația Art Encounters, Bienala Art Encounters, aveam construită o relație, în cel mai bun sens al cuvântului, atât profesională, dar și, la sfârșitul zilei, personală cu oamenii din două dintre instituțiile importante de la care am împrumutat lucrări, respectiv Tate Modern și Pompidou. Și mi-am permis să pun o întrebare exploratorie: dacă ne-am propune așa ceva, în acest context foarte generos pe care o capitală culturală îl oferă, ar exista vreo șansă să putem împrumuta niște lucrări? Și partea foarte frumoasă a fost că reacțiile au fost foarte bune: a, wow, ce grozav, cu drag am încercat să susținem un astfel de proiect. Și, cumva, ne-am dat seama că, stai puțin, poate că totuși ar fi posibil”, spune colecționarul. Faptul că intenția a devenit realitate îi pare încă „o mică minune”, mărturisește, în timp ce vorbește despre drumul aducerii lui Brâncuși acasă și despre primirea caldă în România. „Ce m-a impresionat poate și mai tare este că oamenii care trec prin expoziție au o reacție foarte emoțională. N-am întâlnit încă o persoană care să fie lăsată rece de expoziția asta”, spune Ovidiu Șandor.
Expoziţia „Brâncuși: surse românești și perspective universale”, al cărei partener principal este Banca Transilvania, se desfășoară la Muzeul Național de Artă Timișoara până pe 28 ianuarie 2024.
Mai jos, interviul pe larg.
Expoziția s-a deschis de o lună și jumătate și atrage în fiecare zi un număr record de vizitatori. Cum a fost această perioadă pentru dvs?
A fost o perioadă surprinzătoare din punct de vedere al reacției. Desigur că ne-am imaginat că Brâncuși, un nume în primul rând extrem de bine cunoscut, iar în al doilea rând o formă de simbol național, va atrage publicul.
Eu mereu am avut teoria că, mai ales în vremuri complicate, cu războaie în jur, există nevoia să ne adunăm în jurul unor simboluri de necontestat, în care noi, cu toții, credem și cu care cu toții vibrăm. Și nu știu dacă există un exemplu mai bun decât Brâncuși. Eu ajung destul de des în expoziție și dincolo de dorința foarte mare de a vedea expoziția, care depășește cumva așteptările noastre, ce m-a impresionat poate și mai tare este că oamenii care trec prin expoziție au o reacție foarte emoțională. N-am întâlnit încă o persoană care să fie lăsată rece de expoziția asta. Este o expoziție cumva inovativă în felul în care ea e prezentată aici. Curatoarea Doina Lemny și arhitectul Attila Kim au lucrat împreună și au făcut ceva foarte important. Attila luat ca inspirație fotografiile pe care Brâncuși le făcea lucrărilor sale. Punea o draperie neagră în spate, unde aștepta un context de umbră și o lumină focusată pe lucrare și cumva toată arhitectura, toată scenografia expoziției mizează pe această formulă a unui întuneric în care lucrările ies în evidență.
Credeți, așadar, că aceasta ar fi fost formula pe care Brâncuși însuși ar fi folosit-o într-o expoziție.
La deschidere a fost o persoană foarte importantă, David Grob, cel care de la 16 ani e obsedat cumva de Brâncuși, care a văzut toate marile expoziții Brâncuși din ultimii 40 de ani. După ce a văzut expoziția la deschidere, discutând cu el, la un moment dat mi-a zis: Ovidiu cred că asta e prima expoziție care i-ar fi plăcut probabil și lui Brâncuși.
Un alt compliment foarte frumos a fost că președintele Centrului Pompidou, una din instituțiile de la care avem marea bucurie să fi obținut un împrumut absolut excepțional, cu câteva lucrări cheie, unele din ele care nu au mai plecat niciodată de din Pompidou sau din atelierul lui Brâncuși, văzând expoziția după aceea mi-a spus: Ovidiu trebuie să trimit și echipa mea de la Pompidou pentru că Pompidou pregătește anul viitor o mare retrospectivă Brâncuși, chiar în timpul Jocurilor Olimpice. Și ideea era să-i trimită tocmai ca să vadă acest gen de prezentare a operelor lui Brâncuși.
Cu siguranță, cine a mai văzut Brâncuși nu l-a mai văzut pe Brâncuși prezentat astfel. Eu am o vorbă, după 28 ianuarie, vor fi două feluri de oameni: cei care au trecut prin experiența asta și cei care n-au trecut
Cum erau expuse operele lui Brâncuși în expozițiile pe care le-ați văzut până acum?
Până acum, operele lui Brâncuși au fost expuse, atât în expoziții cât și în acele display-uri permanente ale instituțiilor deținătoare de lucrări, astfel încât să fie inundate de lumină.
La Brâncuși cred că există, totuși, ca și la alți mari artiști ai modernității, o substanță spirituală. Da, sigur că modernitatea a înlăturat toată partea aceasta non-palpabilă și a înlocuit-o cu raționamente și cu lucruri fizice, palpabile, dar eu cred că, de fapt, în modul în care s-a născut modernitate, spiritualitate era o componentă importantă. Cred că acest gen de display scoate un pic în evidență și acest lucru. Când mergi în expoziție, simți că lucrurile acelea vibrează, resimți că acolo e ceva dincolo de materie. Cumva tot parcursul e aproape ca vizitarea unui templu, lumea, chiar dacă vorbește, vorbește în șoaptă, se plimbă încet, atent, între lucrări, pentru că întunericul te și obligă să parcurgi mai atent lucrările.
Sunt și niște reflexii foarte interesante în cupolele care acoperă lucrările. Sunt și niște dialoguri fantastice între sculpturi, între fotografiile care sunt pe pe pereți, așezate foarte, foarte atent. Cu siguranță, cine a mai văzut Brâncuși nu l-a mai văzut pe Brâncuși prezentat astfel. Eu am o vorbă, după 28 ianuarie, vor fi două feluri de oameni: cei care au trecut prin experiența asta și cei care n-au trecut, pentru că nicio fotografie, nicio filmare, niciun articol nu poate înlocui trăirea din expoziție.
Cum i se adresa o româncă de la New York lui Brâncuși
Este cea mai mare expoziție Brâncuși din ultimii 50 de ani. Dincolo de faptul că reprezintă o bornă istorică, expoziția este despre legătura marelui sculptor cu țara în care s-a născut. Care era relația lui Brâncuși cu România, cu românii?
Este prima expoziție care încearcă să pună accent pe relația lui Brâncuși cu România. Da, sigur că la toate expozițiile organizate în lume la intrare scrie că Brâncuși s-a născut în România. Dar acele expoziții anterioare prin diverse mari muzee din lume nu au explorat relația lui cu țara. Expoziția explorează lucrul ăsta, poate într-un mod mai puțin așteptat. Bineînțeles, poate că în opera lui Brâncuși e de cele mai multe ori foarte greu să pui degetul pe ce anume ar fi românesc. Ceea ce a făcut el a fost dincolo de bagajul cultural cu care a plecat din România. El la Paris a descoperit un univers întreg. În acel moment, la Paris venea arta africană, arta asiatică, Gauguin aducea arta Peloponezului ș.a.m.d. Toate lucrurile astea, cu siguranță, au avut un impact asupra operei lui și el a găsit poate acele elemente unificatoare, acele elemente care se regăsesc în multe culturi și a eliminat micile decorațiuni care sunt specifice uneia sau alteia.
E clar însă locul de unde a plecat avut o contribuție la tot ce a făcut. Dar, pe lângă asta, expoziția explorează foarte frumos relația lui cu o serie de români din țară, fie prieteni, colecționari ș.a.m.d. care, de multe ori, au fost cei care, de fapt, l-au sprijinit la începutul carierei lui. Biserica l-a ajutat cu o bursă, Ministerul Culturii l-a ajutat cu o bursă, prietenii lui cumpărau lucrări pe care el le făcea la Paris, inclusiv ca să-l ajute, dar și pentru că credeau în talentul lui. Tot așa, colecționari români au fost printre primii care au care au cumpărat lucrările lui. Expoziția explorează și relațiile lui cu o serie de români de la Paris care l-au ajutat, l-au susținut, cu care el a avut relații de prietenie.
Dincolo de prietenii lui bine cunoscuți, artiști importanți ai vremii, precum Duchamp și Modigliani, el a ținut în permanență legătura cu toată mișcare de avangardă de la București - trimitea lucrări la expozițiile din București, trimitea fotografii ale lucrărilor sale pentru a ilustra articole publicate în țară cu privire la opera lui.
În expoziție, se găsește o foarte frumoasă publicație, o carte tipărită de Voronca la Paris, „Plante și animale”, singura carte ilustrată de Brâncuși, cu trei desene. Așa cum se găsește o foarte frumoasă scrisoare a unei românce de la New York, o româncă de origine romă, care ținea acolo o cârciumă foarte celebră pentru lumea boemă. Ea îi trimite o scrisoare lui Brâncuși împreună cu un tânăr sculptor japonez, prin care îl introduce pe acesta și care începe foarte delicios cu „Mă, boierule!”. Toată scrisoarea e un deliciu, merită să o să parcurgeți. Deci, da, e o expoziție care explică mai bine toată această relația lui cu românii, cu România, cu contextul artistic de la București.
Cum au decurs discuțiile cu Tate Modern și Centrul Pompidou
Cum s-a născut expoziția? Dincolo operele prezente în țară, ea nu ar fi fost atât de impresionant fără împrumuturile pe care le-ați adus la mari muzee, Tate Gallery, Guggenheim, Centrul Pompidou. Cum convingi o asemenea instituție să îți împrumute ceva de neprețuit?
Ideea cumva s-a născut ca urmare a expoziției Brâncuși din proiectul Europalia, desfășurată la Bruxelles în 2018-2019, când am și cunoscut-o pe Doina Lemny. Eu am fost invitat de către ICR să fiu comisarul pe partea română a proiectului Europalia, România fiind țara invitată, iar în acel an Timișoara era deja aleasă să devină capitală culturală. Sigur că și noi, ca fundație, Art Encounters, ca toți operatorii culturali din oraș, ne puneam întrebarea ce ar trebui pregătit pentru 2023. Cunoscând-o pe Doina, iar ea povestind-mi că marele ei vis ar fi să se întâmple o astfel de expoziție Brâncuși în țara sa natală, cumva a încolțit ideea. Sigur, eram foarte conștienți că o astfel de expoziție nu e defel ușor de făcut, ci dimpotrivă.
Cred că important a fost că, prin activitatea de colecționar și prin programul dezvoltat de Fundația Art Encounters, Bienala Art Encounters, aveam construită o relație, în cel mai bun sens al cuvântului, atât profesională, dar și, la sfârșitul zilei, personală, cu oamenii din două dintre instituțiile importante de la care am împrumutat lucrări, respectiv Tate Modern și Pompidou. Și mi-am permis să să pun o întrebare exploratorie: dacă ne-am propune așa ceva, în acest context foarte generos pe care o capitală culturală îl oferă, ar exista vreo șansă să putem împrumuta niște lucrări? Și partea foarte frumos a fost că reacțiile au fost foarte bune: a, wow, ce grozav, cu drag am încercat să susținem un astfel de proiect. Și, cumva, ne-am dat seama că, stai puțin, poate că totuși ar fi posibil.
Am lansat propunerea către entitățile locale, cel mai direct implicate din punct de vedere al cadrului în care se desfășura în acest proiect, Capitală Culturală, și anume Primăria Timișoara și Consiliul Județean, precum și colegilor de la Institutul Cultural Francez și toată lumea a fost încântată de de idee. Destul de repede s-au simțit aceste energii care s-au alăturat proiectului. Ulterior, din motive administrativ, implicate în proiect a rămas doar Consiliul Județean, dar și și Primăria a fost foarte, foarte deschisă. Sigur, a fost o mică pauză în timpul pandemiei, când cred că cu toții am avut alte îngrijorări și preocupări.
De la promisiune la realitate - cum se obține un împrumut de o asemenea valoare?
În fond, asta e partea cea mai dificilă în a organiza o expoziție Brâncuși. Orice muzeu serios din lume și-ar dori o expoziție Brâncuși, în multe astfel de muzee nu banii sunt problema. Dar, desigur, cine deține astfel de opere, care dincolo de valoarea lor financiară, sunt niște opere care nu pot fi înlocuite dacă pățesc ceva, e foarte selectiv în a accepta împrumuturi. Pentru că mereu sunt foarte multe solicitări pentru a fi împrumutate, fie în expoziții dedicate lui Brâncuși, fie în expoziții tematice în care lucrările lui Brâncuși ar avea un cuvânt de spus.
Înainte de partea asta birocratică, există o serie de întâlniri, discuții. Am mers împreună cu Doina la Paris, am mers împreună cu Doină la Veneția, am corespondat cu diverse alte muzee din Europa. Unele muzee ne-au refuzat din diverse motive, dar în acele discuții ce contează este de fapt să arăți de ce este important. Și aici sigur că au existat câteva importante argumente în favoarea acestei expoziții. Odată, faptul că este în țara sa natală. Trăim într-o lume a muzeelor în care problema restituțiilor lucrărilor care au ajuns pe căi mai puțin ortodoxe în țările din lumea vestică e una importantă. Da, sigur, nu e cazul operelor lui Brâncuși. Aceste opere din muzeele internaționale au fost făcute de Brâncuși la Paris, dar totuși această simbolică întoarcere acasă a fost un argument important.
Un argument important a fost cu siguranță acest context de Capitală Culturală. Franța, Institutul Cultural Francez, Ambasada Franței la București, Ministerul Culturii din Franța, Centrul Pompidou au văzut acest împrumut excepțional ca o formă de contribuție a Franței la proiectul Capitală Culturală. Și împrumutul a fost făcut în acest spirit, al acestei prietenii europene și al acestui context cultural comun european. Sigur, foarte important a fost faptul că expoziția este curatoriată de Doina Lemny, pentru că toate aceste muzee o cunoșteau foarte bine din expoziții anterioare, din interacțiuni anterioare. Orice muzeu care deține lucrări de Brâncuși vrea să studieze arhivele Brâncuși de la Pompidou, vrea să studieze lucrările din atelierul Brâncuși de la Pompidou, pe care Doina Lemny l-a păstorit o bună perioadă de timp.
Desigur, cred că a contat și faptul că Fundația Art Encounters a putut arăta o importantă experiență în organizarea de expoziții, inclusiv cu lucrări importante și de valori ridicate. Noi deja colaboraserăm anterior cu Centrul Pompidou, acum trei ani am făcut o foarte frumoasă expoziție, numită Infra-Noir, despre suprarealiștii români și o foarte bună parte din lucrări au venit din colecția Centrului Pompidou.
Exista deja această colaborare, această experiență comună car a însemnat inclusiv această componentă de încredere. A fost destul de clar de la început - și am fost foarte transparenți cu toate aceste entități cu care am discutat - că muzeul la momentul la care am demarat organizarea expoziției nu era la standardul tehnic necesar. Da Consiliul Județean a înțeles foarte clar lucrul acesta și s-a angajat nu doar că va asigura banii necesari, dar că se și vor întâmpla acele lucrări, de aducere a muzeului la standardul necesar. Acum, muzeul e, teoretic, într-o poziție în care va putea organiza aproape orice fel de expoziție, pentru că are un CV impresionant, dar are și o echipare tehnică care îi permite aceste lucruri. Înainte de expoziția Brâncuși, a existat expoziția Victor Brauner, cred că ne-ar fi fost și mai dificil, dacă nu chiar imposibil să facem direct expoziția Brâncuși.
Ce condiții a trebuit să respecte organizatorii pentru acordarea împrumuturilor?
Toate aceste împrumuturi au venit, evident, cu o foarte lungă listă de condiții: condiții legate de transport, condiții legate de asigurare, condiții legate de modul în care vor fi instalate lucrările, condiții legate de modul în care sunt expuse lucrările, condiții legate de modul în care putem comunica lucrările - reguli pentru obținerea drepturilor, astfel încât să le putem reproduce lucrările în catalog etc. A urmat o muncă foarte amplă și nevăzută, ne-percepută de public de a lua pe rând toate aceste probleme. Da, de la contracte la a găsi transportatorii, la a găsi asiguratorul, a negocia polițele astfel încât clauzele de asigurare sa acopere ceea ce cer împrumutătorii, să fie acoperit în acele polițe, la a crea o echipă întreagă pentru pregătirea proiectului.
Lucrări ieșite pentru prima dată din Centrul Pompidou
Care operă, fără de care nu v-ați fi imaginat expoziția, a fost cel mai greu de împrumutat?
Cred că cea mai importantă discuție legată de împrumuturi a fost, de la început până la sfârșit, cea cu Centrul Pompidou, care deține, de departe, cea mai mare colecție de opere Brâncuși, inclusiv câteva lucrări fără de care expoziția n-ar fi avut atât de mult sens. Cum e Piatră de hotar, care este pentru prima dată ieșită din Centrul Pompidou. Întotdeauna au fost foarte deschiși, dar au fost discuții îndelungate legate de care lucrări pot fi împrumutate, care lucrări nu pot fi împrumutate. În final am reușit, cu ajutorul doamnei ambasador al Franței la București să obținem 7 împrumuturi foarte importante pentru expoziției de la Pompidou, plus o serie de fotografii, documente din colecția Pompidou
Ați fost de multe ori în expoziție, ați prezentat-o de multe ori, ați vorbit de multe ori despre ea. Care este partea încă vă emoționează?
Cred că emoția oamenilor, în continuare se vede pe chipurile lor o trăire. Când ești în spațiul expozițional, de multe ori lumea te abordează și vorbește despre experiența prin care a trecut. E ceea ce mă mă impresionează de fiecare dată. Îmi dau seama că e totuși o mică minune că s-a întâmplat această expoziție.
Expoziția Brâncuși reprezintă un vârf al experiențelor muzeale. Ce credeți că va urma după?
Ce e de remarcat și poate e mai puțin evident e faptul că atât această expoziție, cât și expoziția care are loc în paralel la București, cea cu Picasso, arată că România a ajuns în punctul în care să se poată organiza astfel de expoziții. Ele dovedesc inclusiv faptul că și financiar astfel de expoziții sunt posibile. Deci asta dovedește cumva și progresul României, ca țară, în această zonă a artelor vizuale. Dovedește și faptul că în ultimii ani s-a dezvoltat, treptat, treptat, un public doritor de așa ceva și cred că acest public va crește, cu toți acești copii care vin, cu toți acești oameni care povestesc că n-au mai pus în viața lor până acum piciorul într-un muzeu din Timișoara, dar au venit la Brâncuși. Nu cred că e doar un vârf, ci cred că e un moment de cotitură. Sunt convins că vor exista proiecte în interesante în anii următori.
Articol realizat cu sprijinul Băncii Transilvania, partenerul principal al Capitalei Europene a Culturii 2023 – Timișoara.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.