„Dacă ar avea așa ceva copilul meu?!...” Lecția de umanitate învățată de asistenta Alina Cazacu (Udriște) împreună cu părinții aplecați deasupra patului de suferință

(Credit foto: Alexandra Pandrea)

„Mami, sunt bine?” M. are șase ani și se oprește din când în când din joacă ca să se uite la ochii înroșiți de plâns ai mamei. Obosește repede. Nu se poate juca prea mult, ca alți copii de vârsta ei. Femeia este însărcinată, iar acasă mai are un copil. Nu-și poate stăpâni lacrimile. Vestea că M. are o tumoare gigant care îi acoperă 80 la sută din plămâni poate să dărâme pe oricine. Refuză să creadă că așa ceva i se poate întâmpla copilului ei. Medicii nici nu știu cum de copila mai poate respira. Lângă ea, o asistentă tânără încearcă să îi aline suferința, să o încurajeze, să-i dea speranță. Nu e totul pierdut.

„Nu are cum să nu te impresioneze până la lacrimi... este foarte greu. În asemenea cazuri noi, asistentele medicale, încercăm să îi susținem pe părinți, în primul rând”, ne spune Alina Cazacu, asistentă medicală cu 16 ani de experiență. Lucrează de 10 ani și jumătate la MedLife. De câțiva ani este ea însăși mamă, prin urmare durerea unui copil o încarcă mai mult decât înainte. Spune că nu-și poate reprima o întrebare interioară de fiecare dată când vede o mamă sau un tată aplecați deasupra patului de suferință: „Dacă copilul meu ar avea așa ceva?!” Încearcă să se pună în locul părinților, pentru a le înțelege suferința și abia apoi le vorbește, pentru că știe că empatia și o vorbă bună pot face minuni în momentul în care oamenii sunt vulnerabili în fața durerii.

A învățat în anii din urmă ce așteaptă părinții de la o asistentă: în primul rând înțelegere, un suflet pe care să-l simtă aproape. „Mama aceasta plângea, încât poate nici nu auzea ce îi mai spuneam noi, cadrele medicale”, continuă Alina Cazacu rememorarea poveștii lui M.

(Credit foto: Alexandra Pandrea)

De-a lungul carierei sale, Alina Cazacu (Udriste) a alinat multe suflete zdrobite de diagnostice crunte, a șters lacrimi, a dat speranță și curaj pentru a merge mai departe.

Are multe colege de breaslă care au plecat pentru a profesa în altă țară. Și ea s-a gândit să plece afară, dar a ales să stea lângă familie. Nu regretă. La MedLife spune că se simte împlinită profesional.

A lucrat patru ani la Secția de Neurologie a Spitalului Clinic Colentina, dupa care a fost asistent coordonator la o alta clinica privat, iar de 10 ani și jumătate este la MedLife Grivița unde este asistentă medicală coordonatoare și are în echipă 90 de asistente medicale.

Povestiți-ne despre dvs și despre experiența dvs profesională. De ce ați ales să fiți asistentă medicală?

În 1999 am terminat liceul și mă pregăteam să dau la ASE. Am picat la unul dintre obiecte. Întâmplarea făcea că în același an sora mea era chiar pregătită pentru examenul la școala de asistente. Ca să nu stau un an acasă am zis: „Hai și eu”. Am promovat examenul, am mers la Școala sanitară postliceală „Carol Davila”. Și mi-a plăcut foarte mult. Primul meu stagiu de practică în anul întâi a fost pe sectia de Ortopedie a Spitalul clinic Colentina. Aveam 18 ani. În plăcea atât de mult că stăteam opt-zece ore pe zi, chiar dacă ceilalți colegi plecau după două, trei ore, așa cum se desfasoara si in prezent stagiile de practică. În primul an am făcut stagiu de practică în sala de operații. Foarte mulți colegi de-ai mei au leșinat, au plecat, am fost aproape singura care a rămas. Mi-au plăcut foarte mult cele trei luni ale acestui stagiu.

(Credit foto: Alexandra Pandrea)

În următorul an m-am înscris și la facultate. Am terminat și Relații Economice Internaționale și Postliceala Sanitară, dar niciodată nu am lucrat ca economist. A fost mai mult dorința părinților mei să mai fac inca o facultate .

După ce am terminat școala m-am angajat pe sectia de Neurologie a Spitalul Clinic Colentina, unde am lucrat patru ani, apoi am fost coordonator într-o alta clinică private, iar de 10 ani și jumătate sunt în MedLife Grivița.

Medicul îl vindecă pe pacient, dar asistenta medicală e cea care îl îngrijește. Ce contează cel mai mult în munca unei asistente medicale?

Dacă nu îți place, dacă nu ai chemare, dacă nu empatizezi cu pacientul, cu suferința lui, din punctul meu de vedere nu ai ce căuta în această profesie. Nu poți să suferi laolaltă cu toți pacienții, dar poți să fii uman, să empatizezi, să-i ajuți. să-i asculți și să îi îngrijești. Asistenta medicală trebuie să aibă răbdare și devotament. Te pui pur și simplu în locul pacientului, în situația lui, altfel ii intelegi suferinta. Medicii pun diagnostice, noi îi îngrijim pe pacienți, inclusiv cu o vorbă bună.

Ce ar trebui să facă o asistentă medicală, atunci când un pacient sau rudele lui primesc vestea unui diagnostic grav?

Trebuie să fie alături de el, să aibă răbdare să-l asculte, să îl încurajeze pentru a merge mai departe, ca să isi urmeze tratamentul prescris de medic.

Ne puteți relata un exemplu de astfel de situație care v-a rămas în minte?

Sunt multe. Am văzut oameni lângă care am stat atunci când s-au stins, copii cu diagnostice crunte. Cel mai mult mă impresionează copiii, suferința lor. Din păcate suntem într-un secol unde cancerul este un diagnostic ce apare tot mai des.

Mi-amintesc de cazul unei fetițe de șase ani, cu o tumoare gigant la plămâni. Îi acoperea plămânii în proporție de mai bine de 80 la sută. Nici nu știu cum mai respira. A fost groaznic, un copil care nu conștientiza ce are, ce îl aștepta mai departe. Cel mai greu a fost pentru părinți. Mama ei era însărcinată, iar de mână mai avea încă un copil. Nu își putea stăpâni lacrimile, nu îi venea să creadă că așa ceva se poate întâmpla cu copilul ei. Copilul se oprea din joacă și venea la ea din când în când și o întreba: „Mami, sunt bine?” Oricât ai fi de dur, nu are cum să nu te impresioneze până la lacrimi. E foarte greu. Noi trebuie să susținem părinții în primul rând, în astfel de cazuri. E foarte greu să treci peste o astfel de situație. Părinții au nevoie de înțelegere, să fie ascultați. Femeia aceasta plângea în așa mod încât poate nici nu auzea ce îi mai spuneam noi.

Profesia de asistent medical necesită multă abnegație. Care sunt greutățile și recompensele meseriei?

E greu să pleci acasă fără să te afecteze. Nu e un bagaj pe care îl lași jos pur și simplu și pleci mai departe. Acum, că sunt mamă de ceva ani, tot timpul mă gândesc dacă copilul meu ar avea așa ceva, ce aș face, cum l-aș ajuta? E foarte greu să pleci acasă fără să te impresioneze, fără să pleci încărcat negativ cu anumite emoții.

(Credit foto: Alexandra Pandrea)

Pe de altă parte ce mă încurajează să merg mai departe este recunoștința pacienților. Ei pleacă mulțumiți că le-ai făcut un bine, că datorită tratamentului pe care l-ai administrat se simt mai bine. Dacă le-ai recoltat sânge pentru analize îți spun „vai, ce mână ușoară aveți!”. E o plăcere, un feedback pozitiv care te încurajează și îți dă motivația de a merge mai departe.

Multe dintre colegele de breaslă au plecat să lucreze în străinătate. V-ați gândit să plecați? Care este lucrul care vă motivează să continuați?

Sigur că m-am gândit. Nu cred că e român, nu zic doar de asistente medicale, care să nu se fi gândit vreodată la așa ceva. În urmă cu 14 ani chiar mi-am înaintat actele de plecare. Nu se pleca așa de ușor ca acum. În prezent în circa o săptămână actele sunt gata și pleci. Atunci dura cam un an, nu erau atat de multe alternative ca acum. Întâmplarea a făcut să îmi cunosc soțul și nu am mai plecat. Nu îmi pare rău, pentru că mi-am întemeiat o familie frumoasă. Și iată că și în România avem șanse să lucrăm la anumite standarde, așa cum ne oferă MedLife. Am ales să rămân pentru familie și pentru faptul că lucrez într-o companie care îmi oferă satisfacția muncii de asistent medical. În momentul acesta chiar nu mă gândesc la o plecare în străinătate.

(Credit foto: Alexandra Pandrea)

(Articol susținut de MedLife)

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp