Noi, cei din linia-ntâi. Anca Petcu, de 22 de ani asistentă medicală: „Am avut ani buni în care mă trezeam auzind alarma unui monitor, plânsetul unei mame sau mi se părea că este nevoie de mine lângă un pacient pe care l-am lăsat la ieșirea din tură”

(credit foto: Alexandra Pandrea) 

Ani buni se trezea brusc în miez de noapte. I se părea că aude alarma monitorului de funcții vitale la terapie intensivă. Alteori era plânsetul unei mame, la căpătâiul copilului suferind. Sau era convinsă că este nevoie de ea lângă un pacient sosit înainte să iasă ea din tură.

În cei 22 de ani de când este asistentă medicală, Anca Petcu a ascultat mii de povești, unele triste până la alienare. A știut să mângâie și să șteargă lacrimi. Să insufle speranță, când terapia nu mai putea face nimic.

În liceu visa să ajungă arhitectă. O întâmplare nefericită a făcut ca tatăl ei să sufere un accident. Cu experiența de acum, își dă seama că atunci nu se mai putea face nimic. La acel moment, suferința pentru pierderea tătălui ei a făcut-o să creadă că nu au fost depuse toate eforturile pentru salvarea lui. Atunci, dintr-o dată, s-a hotărât: va face ceva pentru oamenii care trec prin aceleași situații. Nu mai avea timp să se pregătească pentru Medicină, așa că s-a hotărât să dea examen la școala postliceală de asistente.  

„Meseria de asistent medical mi s-a părut că se potrivea exact pe ceea ce simțeam la momentul respectiv și simt și acum – că poți să fii foarte aproape de pacient și să îți folosești și alte abilități, nu doar o experiență și abilități profesionale, dar și partea sufletească. Să fii alături de pacient din toate punctele de vedere”, spune Anca Petcu.

A urmat cursurile de trei ani de la Școala Sanitară de la Fundeni. Timp de 11 ani a lucrat la secția de terapie intensivă a Spitalului Floreasca, iar de alți 11 ani lucrează în cadrul sistemului privat MedLife. Lucrează la MedLife Life Memorial Hospital București din ziua în care s-a deschis. În calitate de director de îngrijiri medicale, Anca Petcu conduce acum o echipă de 180 de persoane.

Cea mai mare povară a medicilor

Am întrebat-o pe Anca Petcu care crede că este „cea mai grea povară a medicilor”. Mi-a spus cu sinceritate că mulți dintre ei au ajuns să fie blamați fără motiv: „În România actuală nu se face deloc distincția între o complicație medicală absolut posibilă, citată în literatura de specialitate, și un malpraxis adevărat. Multă lume consideră că medicii greșesc sau îi suspectează de rea credință înainte să îi cunoască sau să beneficieze de serviciile dumnealor. Cred că în prezent aceasta e marea povară a unui medic român”.

Iar rezultatul pe termen lung va fi practicarea unei medicini defensive, medicii nu vor mai face niciodată eroisme, medicina va progresa tot mai greu, deși tehnica o cere.

„Medicii vor fi din ce în ce reticenți, pentru că, în momentul în care o situație se termină nefavorabil, medicul este considerat vinovat, iar dacă o situație este rezolvată cu succes, nu este neapărat meritul medicului, ci așa trebuia să fie”, observă Anca Petcu.

Este unul dintre motivele pentru care, în opinia ei, mulți medici aleg să emigreze și să nu își mai încurajeze copiii să le urmeze exemplul în carieră, așa cum era pe vremuri, când meseria se transmitea din generație în generație.

Între 2009 și 2015 din România au plecat circa 14.000 de medici și 28 000 de asistente medicale. Și Anca Petcu s-a gândit să plece afară, „îmbiată” de colegi de breaslă. Nu a făcut-o, din rațiuni legate de familie. Și nu îi pare rău. Spune că la MedLife a putut să își facă meseria așa cum își imagina la începuturi că trebuie făcută. „Aici ai anumite oportunități, ai cu ce să lucrezi, adresabilitatea și complexitatea cresc de la o zi la alta, se cunoaște progresul și e foarte important să știi să faci, să vrei să faci și să ai și cu ce”, spune ea.

Deseori s-a pus în pielea bolnavilor pe care i-a îngrijit de-a lungul anilor. Dacă în sistemul de sănătate din străinătate, relația cu pacientul este una strict profesională, în România se creează o legătură emoțională. A avut parte și de o surpriză plăcută: la nunta ei au venit câțiva dintre pacienți.

Despre cazurile tulburătoare pe care le-a întâlnit în activitatea ei și ce răspunde la întrebarea ce o face să continue, aflați din discuția redată mai jos:

„Să știi să asculți, să mângâi, să ștergi lacrimi, să insufli speranță”

Care sunt punctele forte ale unei bune asistente medicale?

Sunt din ce în ce mai convinsă că nu este suficient să fii doar foarte bine pregătit profesional. Trebuie să știi să asculți, să mângâi, să ștergi lacrimi, să insufli speranță, chiar și atunci când terapia nu mai poate face nimic. Asistentul medical, cel care până la urmă stă atât de aproape de pacient, nu doar prestează un serviciu după care e nevoit să plece, el este alături, el ascultă, el integrează tot, el află tot ce stă în spatele afecțiunii cu care pacientul se prezintă la spital, știe și cât de teamă îi este pacientului și cu ce s-a mai confruntat. În felul acesta pot să spun - ce de fapt știe o lume întreagă - că este nevoie să ai un fond sufletesc aparte ca să poți să faci meseria asta și să o faci cu dăruire.

Ce este cel mai dificil în meseria pe care o aveți?

Cel mai dificil e să reușești să rămâi oarecum detașat. Cred că nici cei mai antrenați oameni nu reușesc să separe perfect ceea ce află, ce trăiesc, ce tratează, de viața și sufletul lor, iar în felul acesta intervine uzura. Cine spune că s-a obișnuit cu pacientii pierduți sau cu afecțiunile fără leac ne păcălește. E imposibil să nu rămâi marcat, dar în timp reușești să separi și să rămâi doar cu bucuria că ai încercat să faci ceva și că o minimă participare sigur ai. Cele mai triste momente sunt cele în care nu se vede rezultatul muncii tale și lucrurile o iau într-o direcție pe care nu o dorim. Dar trebuie să știm că am făcut tot ce am putut și că, dacă lucrurile nu au mers bine, nu este vina noastră.

„Nu cred că este ceva ce nu am văzut. Așa se întâmplă când lucrezi în linia întâi”

Ați asistat în carieră la momente de mare intensitate emoțională trăite de pacienți sau de rudele acestora, momente în care cineva primește un diagnostic grav sau momente în care află că sunt bine. Ne puteți povesti un caz care v-a impresionat puternic?

Am văzut extraordinar de multe. Sunt totuși 22 de ani, primii 11 în secția de terapie intensivă la Spitalului de Urgență Floreasca, unde cazuistica era extrem de complicată și am avut de-a face cu multe cazuri care m-au marcat, poate și pentru că acolo am început meseria. Pentru orice tânăr asistent sunt anumite cazuri care rămân neșterse din memorie. Am văzut și bucurie până la exaltare, am văzut, de asemenea, și durere până la alienare. Este durerea părinților care au un copil bolnav. Niciodată suferința aparținătorilor, suferința celor din jur nu e ușoară, acolo lucrurile erau cu atât mai grave, cu cât povestea survenea brusc – fie că era vorba de un accident, cel mai probabil rutier sau de muncă, fie că era o agresiune, era ceva pentru care nu erai pregătit niciodată. Am văzut astfel de situații absolut tragice și nu ai cum să nu faci întotdeauna o paralelă între situația ta și ceea ce vedeai acolo. Pe de altă parte, dacă poate fi ceva bun în asta, e de fapt o vindecare a tuturor nemulțumirilor tale. Când considerai că ești năpăstuit de soartă, că lucrurile nu merg exact cum ți-ai dori în viața ta, încercai să te pui în pielea celor de acolo și îți dădeai seama cât de fericit ești. Am povești nenumărate doar că nu o să vi le spun pentru că nu vreau să vă întristez, dar da, am văzut accidente colective cu familii întregi plecate, am văzut copii care au supraviețuit, iar părinții lor nu, ceva extraordinar de trist, dar nu la fel de trist ca atunci când supraviețuiesc părinții, dar pierd copiii. Am văzut sportivi grav accidentați, am văzut alpiniști căzuți în râpă, am văzut accidente colective cu oameni care au suferit arsuri în urma unor explozii în mină, de exemplu, am văzut oameni electrocutați, am văzut oameni loviți de trăznet. Nu cred că este ceva ce nu am văzut. Așa se întâmplă când lucrezi în linia întâi. În spitalul de aici, de 11 ani de când lucrez în MedLife Life Memorial Hospital, cazuistica nu este la fel de complicată, dar fiecare pacient are povestea lui. Aici, mai mult ca în partea cealaltă, avem răgazul să ascultăm fiecare poveste în parte și să cultivăm și latura empatică.

(credit foto: Alexandra Pandrea)

„Am învățat să mă bucur mai mult de faptul că familia mea întreagă mă întâmpină acasă”

Cum procesați suferința pacienților? Seara când ajungeți acasă reușiți să lăsați totul la ușă?

E greu să nu rămâi încărcat. Am avut ani buni în care mă trezeam auzind alarma unui monitor de exemplu, sau plânsetul unei mame sau mi se părea că este nevoie de mine lângă un pacient pe care l-am lăsat la ieșirea din tură, dar, așa cum spuneam, parcă am învățat să mă bucur mai mult de faptul că familia mea întreaga mă întâmpină acasă, am învățat să las deoparte alte nemulțumiri mărunte, legate de situația financiară sau socială. Devin minuscule celelalte probleme. În felul acesta, parcă am învățat să mă bucur de viață într-un alt mod.

Care sunt cele mai mari poveri pe care trebuie să le poarte un medic?

În societatea românească medicii duc o povară extrem de grea. Există o campanie media împotriva sistemului sanitar și medicii, alteori idolii noștri, oameni pe care îi respectam cu toții și prin fața cărora nici măcar nu îndrăzneam să trecem, acum sunt blamați fără ca măcar să greșească. În orice profesie există oameni și oameni, doar că nu consider că e drept să deschizi televizorul și la orice buletin de știri să auzi despre „halate însângerate”, „criminali în halate albe”. Plus că în România actuală nu se face deloc distincția între o complicație medicală absolut posibilă, citată în literatura de specialitate, și un malpraxis adevărat. Multă lume consideră că medicii greșesc sau îi suspectează de rea credință, înainte să îi cunoască sau să beneficieze de serviciile dumnealor. Cred că în prezent aceasta e marea povară a unui medic român. Iar acest lucru va duce la o medicină defensivă, medicii nu vor mai face niciodată eroisme, medicina va progresa tot mai greu, deși de la o zi la alta apar noi și noi echipamente medicale. Dar medicii vor fi din ce în ce reticenți pentru că, în momentul în care o situație se termină nefavorabil, medicul este considerat vinovat, iar dacă o situație este rezolvată cu succes, nu este neapărat meritul medicului, ci așa trebuia să fie.

Sunt foarte mulți medici care emigrează din cauza asta. Sunt foarte mulți medici care își descurajează copiii să îi urmeze în profesie. Știm bine că pe vremuri medicii proveneau din familii de medici, meseria așa se perpetua. Erau nume de medici, tot neamul lor era de doctori. Acum, în cazul medicilor cu care eu lucrez, nu am cunoscut unul care să spună copilului, da, mergi pe calea asta, că este ce trebuie. Dimpotrivă, îi descurajează pe copii - nu faceți meseria asta pentru că România vremurilor noastre nu merită.

„Mă întâlnesc frecvent pe stradă cu oameni pe care i-am îngrijit, au venit fără să mă anunțe la nunta mea foști pacienți și mi-au făcut o bucurie imensă”

Ce vă motivează să continuați?

Întotdeauna cred e nevoie să ai sentimentul muncii împlinite. Cum în meseria noastră rezultatul se vede greu sau deloc, cea mai mare bucurie este să revezi, peste ceva timp, un pacient. Nu se întâmplă des. După ce se simt bine sau când au scăpat de o problemă medicală, oamenii nu revin într-un spital, de ce ar veni într-un spital? Mă întâlnesc frecvent pe stradă cu oameni pe care i-am îngrijit și îmi mulțumesc. La nunta mea au venit fără să mă anunțe foști pacienți și mi-au făcut o bucurie imensă. La evenimente speciale, foști pacienți ne trimit o floare sau o carte poștală de departe, și nu neapărat pentru cineva anume, bucuria cea mai mare e că de sărbători trimit o felicitare și mulțumiri pentru secția de terapie intensivă sau pentru spitalul MedLife.

Lipsurile din sistemul medical, suplinite de relația cu pacientul

Aveți colege de breaslă care au plecat în străinătate. Ce vă spun?

Sistemele de sănătate sunt diferite, asta e cert. În țări dezvoltate e foarte bine pus la punct sistemul de prevenție. Pacienții nu sunt atât de bolnavi la momentul în care ajung într-un spital, problema lor nu e dramatică. Adesea ei pot aștepta o programare - dacă sunt asigurați în sistemul public de sănătate sau au o asigurare privată de sănătate - și o lună sau două, fără niciun fel de problemă. La noi lucrurile nu stau așa, pentru că sistemul de sănătate în România e precar, suntem sensibili la tot ce se vehiculează, nu avem încredere, așa cum ar trebui, în sistemul de sănătate, putem să alegem să nu ne vaccinăm copiii, deși știm ce progres în medicină a însemnat vaccinarea și eradicarea anumitor boli. Tipul de pacient e un pic altul în străinătate. Dar, dacă e să ne gândim la minusuri, pacientul nu e la fel de cald, nu se atașează de oamenii care îl îngrijesc, fiecare gest al personalului medical e făcut ca la carte, execută totul impecabil, dar implicarea emoțională nu există ca la noi. Poate aceasta e și marea șansă a medicinii românești - că suplinim anumite lipsuri prin faptul că ne pasă.

V-ați gândit vreodată să plecați să munciți în străinătate?

Da, m-am gândit de foarte multe ori. Recunosc deschis că nu am plecat din rațiuni legate de familie. Am crescut într-un cult al familiei, m-am căsătorit devreme, am copii mari, sunt mamă de doi băieți - 15 și respectiv 18 ani, ei s-au născut aici, au bunicii aici, aici sunt locurile pe care ei ușor le-au câștigat, au prietenii lor, școlile la care învață - pe ei nu am vrut să îi destabilizez plecând. În rest, mărturisesc că am avut momente în care m-am gândit, am avut colegi care m-au îmbiat să plec în afară. Am rămas, sincer nu regret, pentru că eu am avut șansa să-mi fac meseria și să o fac bine.

(Articol susținut de Medlife)

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp