Foto: Guliver/ Getty Images
Ați observat vreodată tensiunea și irascibilitatea de care multă lume dă dovadă în situații aparent neimportante, dar care totuși stârnesc o mulțime de situații încordate și chiar conflicte? Agitația? Nervozitatea care plutește în aer oriunde mergi din momentul în care ieși din casă? V-ați pus vreodată problema de cât de mult vă afectează această situație sau cum ar fi dacă ar fi altfel? Și dacă ar fi să fie altfel, cum ar arăta de fapt acel „altfel”?
Iritabilitatea, agitația, nervozitatea, nemulțumirea față de ce a făcut sau a spus „cutare” sau „cutare” nu vin singure: sunt însoțite de o stare de disconfort care poate merge până la nefericire. Cum să fii fericit, sau cum să te simți măcar bine dacă te afli într-o permanentă stare de „război” cu ceilalți care greșesc, care nu se poartă cum trebuie, nu spun ce trebuie, nu fac ce trebuie.
De unde atâta nemulțumire față de cei din jur?
În psihologie se spune că nu vedem lucrurile ca ceea ce sunt, ci ca ceea ce suntem. Deci acest lucru s-ar putea traduce prin faptul că nemulțumirea pe care o avem față de ceilalți este propria noastră nemulțumire față de noi înșine? Este posibil ca atunci când îl judec pe celălalt să mă judec pe mine însumi? Și dacă este așa, de unde ar veni toată această judecată? Din contextul politic al celor 40 de ani de comunism? Din credințele religioase? Posibil să aibă și acestea contribuția lor.
Dar dacă nemulțumirea, indiferent dacă este față de propria persoană sau față de celălalt se învață? Se educă? Se cultivă?
Dacă este vorba despre un proces de învățare, automat ne vom gândi la școală. Vă mai amintiți care erau întrebările celor de acasă (mama, tata, bunicii) atunci când vă întorceați de la școală? Dialogul era ceva de genul:
„-Ce ai făcut azi la școală?”
„-Am dat lucrare la mate.”
„-Și cât ai luat?”
„-Opt.”
„-Dar „Cutare” cât a luat?”
„O întrebare inofensivă”, veți spune și în aparență așa este. Ce se întâmplă în mintea unui copil atunci când este întrebat acest lucru? Atunci când răspunsul este „cutare” a luat cinci, înseamnă că este în regulă, am fost mai bun decât el, „am scăpat”...de o ceartă, de o mustrare, de o părere proastă despre mine pentru că nu am făcut mai mult. Automat, sunt mai bun decât „cutare”. În situația în care „cutare” a luat mai mult, probabil că voi avea de răspuns unui tir de întrebări: „Păi „cutare” de ce a putut si tu nu?”, „Cu ce este mai deștept „cutare” decât tine?” și lista de întrebări poate continua.
Lucrurile se repetă și la istorie, și la geografie și la câte și mai câte. Și nu se repetă mereu numai în contextul școlii, ci poate fi extins și în afara ei. Și nu pentru o perioadă scurtă de timp. Pentru că se va repeta mulți ani, zi de zi.
La nivel inconștient voi începe să mă compar cu ceilalți și voi face tot ce pot să fiu și eu „în rândul lumii” și pentru asta va fi nevoie să îl depășesc pe „cutare”. Pentru că TREBUIE să fiu mai bun decât el. Altfel, nu sunt suficient de bun. TREBUIE ca data viitoare raportul să se inverseze și „cutare” să fie neapărat inferior.
Nu mai contează că poate matematica nu reprezintă vreo atracție pentru mine, sau geografia, sau istoria, că nu am niciun interes în a o urma în studiile mele ulterioare. Nu. Ceea ce este important este „cutare”. Și ce este important pentru mine este să fiu mai bun decât el. Dacă domeniul ar fi cu grijă ales și aș vrea să excelez într-o singură direcție, probabil că lucrurile ar fi ceva mai liniștite, dar nu este așa.
Timpul trece iar noi practicăm cum să fim mai buni decât celălalt; și așa, adulți fiind, obișnuiți deja că TREBUIE să fim mai buni decât ceilalți, vom deveni competitivi: vom depune eforturi pentru a fi cei mai buni, cei mai deștepți, cei mai capabili, atoateștiutori. Vom dori sa avem o casă mai mare decât a vecinului, o mașină mai scumpă, haine mai scumpe decât ale lui. INDIFERENT dacă lucrurile astea sunt importante sau nu pentru mine. Competitivitatea este necesară atunci când este canalizată către un scop util. În societate este nevoie de lideri-deci de oameni competitivi dar aceștia sunt necesari în „cantități” mai mici decât restul. Deci, pentru aceia care vor deveni lideri va exista „un loc” și atunci ce se va întâmpla cu restul, care se vor strădui să fie mai buni decât ceilalți, fără a avea neapărat motivația, sau interesul? Fără deprinderea de a se bucura de micile lucruri care le aparțin în viață, învățați fiind că totul se reduce la concursul în care se află cu celălalt, totul se va transforma într-o luptă continuă din care ies învinși. Ideea că nu sunt suficient de buni pentru că nu au putut fi „cei mai buni” va fi o continuă sursă de frustrare, nemulțumire, chiar nefericire.
Acesta este un lucru pe care îl învățăm din întrebarea „Dar cutare cât a luat?”. Un alt lucru pe care îl învățăm din această întrebare și care este poate mult mai important decât primul este că nota opt nu este suficient de bună. Nu ni se spune niciodată, sau ni se spune rar „Bravo, ai luat un opt! Asta înseamnă că ai muncit să știi mai mult de jumătate din întrebările care ți-au fost puse!”
Suntem încurajați doar atunci când facem lucrurile „perfect”, adică luăm nota zece, dar foarte rar pentru o notă „onorabilă” dacă nu este perfectă. Ni se marchează și ni se subliniază greșelile. „Dacă știai sa faci încă două exerciții, ai fi luat zece!”, „Cum de nu ai știut?” Celelalte opt exerciții corect efectuate trec neobservate. Nu contează că am rezolvat corect majoritatea lor, pentru că am și greșit. Și așa învățăm că balanța atârnă mai mult în favoarea lucrurilor greșite. Învățăm să nu vedem lucrurile bune pe care le facem noi și dacă nu le vedem la noi, pe ale noastre, cum le-am putea vedea la ceilalți? Învățăm să vedem numai greșelile și să ignorăm, să trecem sub tăcere lucrurile bune care se sau ni se întâmplă, la noi, cu noi și cu ceilalți. Așa învățăm în copilărie, dar odată cu maturitatea obișnuința de a vedea părțile negative din lucruri nu va dispărea, la fel cum nu ne dispare limbajul învățat, sau orice alt lucru care a devenit obișnuință.
Vom continua să căutăm-de multe ori inconștient- și să vedem numai greșelile celor din jur. „Cutare” a greșit acolo, „cutare” nu trebuia să procedeze așa, să băgăm sub preș efortul lui opt, dar să arătăm importanța celor două puncte greșite.
Și astfel, ajungem într-o societate în care vânarea greșelilor este mai puternică și mai importantă decât adevărul, înțelegerea, compasiunea și bunătatea. Și atunci cum putem fi împăcați cu noi și cu ceilalți?
Și cum ar arăta starea noastră de spirit, și implicit societatea noastră dacă am schimba puțin perspectiva și am trece în plan secund greșeala, punând mai mult preț pe lucrurile bune făcute și aprecierea acestora? Dacă aprecierea „optului” ar depăși criticarea greșelii?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Este firesc sa fiu nemultumit de poporul acesta primitiv, este firesc sa ma enervez cand ies din casa. Cine scapa de aici mai ales acum - sa zica merci si sa nu se mai intoarca.