Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De patru ani, peste 500 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Copilul din noi învață și muncește încă prea mult pentru note, pentru bani sau pentru funcții sau imagine. Despre farmecul interzis al disciplinei

femeie privind pe geam - (Foto Franck Sauvaire/ Cultura RF/ Profimedia)

Foto: Franck Sauvaire/ Cultura RF/ Profimedia

Disciplina e un lucru, în general, apreciat de stăpâni și urât de supuși. Iubim libertatea. Dar mai ales, ideea de libertate. Chiar și fără să ne dăm seama, bolim, în continuare, încercând să ne vindecăm de moștenirea unei culturi a iluziilor, care ne-a obișnuit să ne ascundem de propriile gânduri și de propriile simțiri, să ne înhămăm (cu mândrie), zi de zi, la jugul unei idei de libertate, ce ne otrăvește (dulce) libertatea însăși.

Pe vremea lui Ceaușescu, de exemplu, nu aveai voie să te plimbi în afara țării, decât în anumite condiții speciale, foarte restrictive și la intervale mari de timp; dacă îți dădeai demisia de la job, erai suspectat, ba chiar acuzat și pedepsit pentru sabotaj împotriva statului; la fel și dacă te adunai cu prietenii într-un grup mai mare; sau dacă îndrăzneai să spui că ceva nu e în regulă cu sistemul. Pe vremea lui Ceaușescu, te încălzeai destul de mult cu aragazul, ca să nu îngheți, învățai învelit în pleduri, la lumina lumânării sau a lămpii cu petrol (nu pentru că nu se inventase curentul, ci fiindcă economia fiind în floare, trebuia s-o protejezi, făcând... economie); aveai șansa de a socializa la cozi, la 4 dimineața, unde puteai obține – dacă aveai noroc – și cele 10 ouă, și kilogramul de făină, de zahăr și ulei la care aveai dreptul, în fiecare lună, ca cetățean raționalizat al statului comunist. Era Epoca de Aur.

Și câte și mai câte ne mai putem aduce aminte, dacă vrem, despre o perioadă pe care, totuși, o mai deplâng mulți – iată – căci, cu un singur preț numai, puteai câștiga privilegiul de a fi un tovarăș bine văzut, cu multe uși deschise.

Un sistem totalitar, indiferent că e o formă de organizare pentru o țară întreagă sau pentru un grup restrâns, presupune trădarea adevărului real al vieții în slujba unui „adevăr” teoretic și subiectiv, a unei prejudecăți izvorâte dintr-o neîncredere fundamentală în viață, ce generează ură, discriminare și nevoia de control a „tot ce mișcă” în exterior. Un sistem totalitar își împarte membrii în „noi” - stăpânii care dictează, din înălțimile lor „perfecte” - și „ceilalți”, supușii care execută și care sunt, prin definiție ”defecți”, într-un fel sau altul. 

Într-un sistem totalitar, puterea, drepturile și obligațiile se deplasează și se polarizează în mod abuziv și fiecare e dezumanizat, într-o formă sau alta: stăpânul, fiindcă dobândește o putere nelimitată și coruptă, ”drepturi strâmbe” ce îi distorsionează personalitatea, făcându-l să respecte frica și nu viața; iar supusul fiindcă își pierde calitatea fundamentală și necondiționată de ființă umană legitimă, devenind un obiect a cărui valoare se măsoară prin lentilele sumbre ale discriminării. Într-un sistem totalitar, nu ai dreptul să exiști ca individ cu propria-ți identitate; „identitatea” ți-e dictată de prejudecățile ce oglindesc „adevărul” absolut și inflexibil al sistemului. 

Un sistem totalitar e un sistem la baza căruia se află ideea fundamentală cum că „viața trebuie corectată”, „purificată”, conform unor viziuni subiective, variabile de la un sistem la altul, ale unui individ sau grup de indivizi. Într-un sistem totalitar, cineva știe mai bine cum trebuie să fie viața, în general, dar și în mod particular, viața ta, ca individ. Și acest cineva se crede dumnezeu, iar tu trebuie să-l crezi pe cuvânt, pe el, chiar dacă și ochii, și urechile, și viscerele tale detectează (și strigă) „fals”. Un sistem totalitar e cea mai pură manifestare a relațiilor toxice, a proiecțiilor și a co-dependențelor. Puterea se clădește și se menține prin dominarea abuzivă a celor în slujba cărora este desemnată. Puterea este oarbă față de ea însăși, și pentru a-și menține imaginea de perfecțiune intangibilă, trebuie să înăbușe în fașă orice umbră de faptă sau gând ce ar putea susține sau reprezenta ceva diferit. De aceea, toate intențiile, eforturile și resursele sunt investite și epuizate în controlul spre exterior, cu artileria grea, dacă trebuie. Performanța, într-un astfel de sistem, se măsoară în magnitudinea efectului acestui control, în gradul de subminare a autonomiei, libertății, inițiativei și creativității individuale, în reprimarea identității membrilor săi. Iar acesta este prețul, dacă vrei să supraviețuiești (eventual, confortabil, într-un sistem totalitar).

Ne e tot mai familiară sintagma „copilului interior” despre care psihologia ne învață că e acea „parte din noi” care s-a format în ipostazele noastre de copil, prin experiențele avute - modele de gândire și simțire, pattern-uri fiziologice și de relaționare -, și începem să ne obișnuim cu ideea că el e omniprezent în viața noastră, influențându-ne – conștient sau nu – alegerile și modurile de reacție. Dar noi nu suntem doar copiii părinților noștri (discipolii dascălilor noștri etc.), ci suntem cu toții și „copiii societății” în care trăim. Încercăm să construim democrația de puțin mai bine de 30 de ani încoace. Diferența dintre lumea comunistă și cea de azi e de la cer la pământ, să recunoaștem, cu toate neajunsurile. Dar, adânc în psihologia noastră, urmele sistemului totalitar sunt prezente, și nu mă refer aici la nivelul politic. 

Am învățat că – chiar dacă nu ne e foame – trebuie să mâncăm tot din farfurie (fiindcă „mâncarea nu se aruncă”) sau că, dimpotrivă – chiar dacă ne e foame – trebuie să răbdăm și să ne abținem, fiindcă nu e încă ora, sau fiindcă suntem grași; sau cel puțin, fiindcă am putea deveni. Am învățat că nu trebuie să ne fie frică de moarte și nici nu trebuie să ne gândim la ea, fiindcă asta înseamnă că nu suntem destul de „pozitivi”, nici măcar atunci când ne aruncăm, cu capul înainte, în cele mai riscante comportamente; că nu avem voie să ne simțim, nici măcar uneori, revoltați, triști sau dezamăgiți de ceilalți, ori de noi înșine (fiindcă asta înseamnă că suntem nerecunoscători, ori nu avem suficientă încredere în noi); că nu trebuie să ne simțim prost, atunci când se ridică vocea la noi, ori se manifestă vreo altă formă a lipsei de respect (suntem prea sensibili); că nu avem voie să deschidem gura, sau să întoarcem spatele, atunci când suntem abuzați (de fapt, nu ne dăm seama, cât de mult bine ni se vrea, chiar cu forța); că nu trebuie să ne simțim prost, să deschidem gura sau să întoarcem spatele nici atunci când asistăm la abuzul exercitat asupra unei alte ființe (din nou, suntem prea sensibili, nu trebuie să punem la suflet). 

În schimb, am învățat că trebuie să ne fie frică să spunem ce gândim sau ce simțim, ba chiar să ne fie frică să gândim cu capul nostru și să simțim cu propriul nostru trup și suflet, fiindcă asta ar putea periclita ideea despre viața care „ar trebui să fie”, imaginea binelui din capul stăpânilor noștri. Copilul din noi știe în continuare prea puțin să își fie propriul stăpân, să respecte și să se încreadă în autoritate (în primul rând, în autoritatea propriei sale experiențe). Copilul din noi învață și muncește încă prea mult pentru note, pentru bani sau pentru funcții, pentru imagine ori alte recompense externe.

Îți recomandăm

Copilul din noi trăiește și încă prea mult într-o realitate scindată, în care imaginea e una, iar realitatea, cu totul altceva. Copilul din noi știe încă prea puțin cine este el sau cine vrea să fie și încă și mai puțin, cum să facă asta. Copilului din noi îi este încă interzisă bucuria devotamentului, mândria disciplinei față de sine și față de ceilalți, fiindu-i încă interzisă încrederea în dreptate. Crescând într-un sistem totalitar, în care regulile nu au legătură cu viața, singurul mod în care îți poți manifesta – nespecific, e drept, dar totuși – afirmarea identității, e să te opui la tot ce ți se impune, ba chiar la tot ce ți se propune, iar mai apoi, chiar la tot ce încerci să-ți impui, sau să-ți propui chiar tu. Crescând într-un sistem totalitar, ești lipsit, în bună măsură, de șansa de a-ți însuși arta limitelor, fiindcă nu ești învățat, ba chiar nu ți se permite să fii atent la tine. Atunci când ești atent la tine, descoperi ce simți, ce gândești, ce ai nevoie, ce îți dorești, ce e prea mult pentru tine, sau prea puțin, cu ce poți trăi și cu ce nu poți, cum te ajută sau nu te ajută ceea ce faci etc. Când ești atent la tine, descoperi bucuria firească a efortului investit într-o viață care e despre tine și pentru tine: propria ta viață, în primul rând.

Dar într-un sistem totalitar ești învățat să fii atent în exterior. Să-ți stabilești repere în exterior, să fii motivat din exterior. Să gândești cu capul ... „lor”. Un sistem totalitar e despre victime și asupritori și ești condamnat să te opui ție însuți, indiferent de care parte ești: dacă ești de partea puterii, ești condamnat să îți renegi umanitatea, compasiunea, dragostea pentru viață (cu toate formele ei), în timp ce victimă fiind, trebuie să îți renegi, în primul rând, puterea asupra propriei vieți. Astfel, în cele din urmă, într-un sistem totalitar, purtăm cu toții, adânc în psihologia noastră, atât victima, cât și agresorul; cu cât mai intens, cu cât mai dur a fost controlul, oprimarea, cu atât mai scindată e și lumea interioară, fiind o chestiune de context alunecarea involuntară în câte o „transă a neputinței”, ori într-o „transă a biciuirii” (puterea lipsită de iubire, în general, o formă a agresivității), chiar și atunci când controlul și oprimarea din exterior au încetat de mult. 

De unde și cum o să vină salvarea? Ar fi simplu să putem arăta cu degetul și să spunem: de aici, din interior sau de acolo, din exterior. Cum ziceam, suntem cu toții copiii societății noastre. Și suntem și părinții ei, deopotrivă. Ca ființe relaționale ce suntem, vom reuși doar foarte puțini să rămânem devotați adevărului vieții și adevărului din noi, pe termen lung, dacă trăim acolo unde ni se cere, constant, altceva.

Salvarea, dragii mei, ar putea veni de la dumnezeu; nici într-un caz nu de la dumnezeul aroganței, al discriminării și al puterii corupte, ci de la dumnezeul din noi, fiecare, în fiecare moment în care avem curajul de a ne încrede în bine, în fiecare moment în care îl vom face.

...Și ce e binele? Binele e stăpânul care slujește viața din noi.

Să ne vedem și să ne auzim cu bine!

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Nimic despre "libertatea" corectitudinii politice, alta tiranie in devenire, sub influenta careia unii dintre ajung sa gandeasca ca "era mai bine inainte"...
    Eu prefer sa cred ca toate vietile conteaza...
    • Like 0
  • Teodora check icon
    Copilul din mine nu se regăsește în articolul asta.
    • Like 1
  • Si totusi, pote copilul din noi invata sau munceste ca sa nu se intoarca la a iesi iarna, noaptea, sa isi face nevoile la o groapa in jurul careia s-a ridicat o casuta de lemn, cu o inimioara pe usa.

    Poate ca acel copil munceste, sau invata ca sa scape dintr-o lume imunda in care simte ca se scufunda, zi de zi; poate ca acel copil munceste sau invata ca sa nu ii mai fie frig, ca sa isi permita o placere atunci cand si-o doreste, nu atunci cand ii dau altii voie sa aspire la ea.

    Argumentul dumneavoastra nu ne da nici o cale de mijloc - suntem victime sau stapani? Daca alegem sa ne conformam unor standarde, ne victimizam, daca nu nu conformam aclor standarde suntem liberi sa fim pauperi. Ne victimizam, deci, din nou.
    • Like 1
  • Valentin check icon
    Ce titlu! Copilul din noi învaţă pentru a nu nimeri la liceul ăla de pe strada dr. Prostgust Cocălărescu, de unde ieşi bătut. Sau la liceul ăla plin de suplinitori cu 5 la examene, unde se predă de mântuială, puţin şi prost.
    • Like 1
    • @ Valentin
      Cred ca v-am mai intrebat, nu credeti ca insultati totusi cam multi elevi de liceu cu astfel de generalizari?
      • Like 2
  • "Un sistem totalitar, indiferent că e o formă de organizare pentru o țară întreagă sau pentru un grup restrâns, presupune trădarea adevărului real al vieții în slujba unui „adevăr” teoretic și subiectiv" - nu neaparat, mai ales daca e vorba de grupuri restranse. De exemplu: "Io cu baetii mei (multi) suntem mari tari si avem arme multe. Faceti ce zicem noi sau incepem sa taiem si sa spanzuram". Simplu, nu? Fara propaganda sau cine stie ce adevar subiectiv. Ce spuneti dvs. se aplica regimurilor comuniste, asta asa e. Si in nazismul lui Hitler s-a aplicat.

    "În schimb, am învățat că trebuie să ne fie frică să spunem ce gândim sau ce simțim, ba chiar să ne fie frică să gândim cu capul nostru" - am observat uzul persoanei I plural si la alti autori. Nu mi se pare o idee buna. Nu stiti cum a fost educat fiecare, prin ce a trecut fiecare, ce a invatat fiecare. Stiti macar in ce proportie se aplica modelul pe care il descrieti? Poate unele lucruri pe care le descrieti se aplica majoritatii, altele nu.
    • Like 2


Îți recomandăm

Fetiță la laptop

Situația se poate schimba în orice moment și școli aflate acum în scenariul verde sau galben pot trece de pe o zi pe alta în scenariul roșu, dacă în cadrul lor vor fi confirmate 3 cazuri de Covid. (Foto: Guliver/ Getty Images)

Citește mai mult

Scoala din valiza

„Educația digitală nu înseamnă neapărat distanțarea între copil și profesor. Și aici îmi vine în minte un alt exemplu: profesorii dintr-o școală din Ialomița, care au devenit dependenți de copiii pentru a putea să folosească mijloacele digitale și s-au apropiat de copii”.

Citește mai mult

Andreas Lier - BASF

„Mă duc aproape în fiecare dimineață cu bicicleta la birou, pe o distanță de 3-4 km, în timp ce vecinii mei adoră să-și conducă SUV-urile, să stea în ambuteiaje, să polueze aerul, lăsând o amprentă mare de carbon doar pentru a se simți foarte confortabil și a afișa simboluri de statut social”, dezvăluie Andreas Lier, CEO al BASF România, într-un interviu pentru Republica.

Citește mai mult

O afacere cu cânepă

Ionuț a plecat în India în toamna lui 2017 ca să viziteze cele șapte orașe sfinte. A luat această decizie după un an și jumătate în care a lucrat pentru o companie elvețiano-britanică din Praga, unde ajunsese ca proaspăt absolvent al unui masterat în Olanda, care nu și-a găsit nimic de lucru în țară.

Citește mai mult

Andrei Pitis

Andrei Pitiş, unul dintre cei mai cunoscuţi oameni din industria locală de IT, a investit până în prezent în 15 startup-uri, după ce în 2018 a demarat un proiect prin care vrea să ajute 100 de români să ajungă milionari în euro din startup-uri în tehnologie.

Citește mai mult