„De abia la 40 de ani am încercat prima oară să mă las…” Adicțiile toxice ale vieții noastre vesele

Foto: Guliver Getty Images

Uneori, persoane pe care le admir şi ale căror opinii le respect fac, public, afirmaţii care pur şi simplu mă şochează. Greşim, iar narcisismul contemporan ne face să acceptăm din ce în ce mai greu că stimulăm eroarea. Vai ce ne mai place să avem întotdeauna dreptate! Nu am să dau nume, de altfel sunt uşor de ghicit, pentru că mă interesează faptele şi nu să pun la zid oameni. Când e vorba de oameni, trebuie să manifestăm un pic de delicateţe, chiar şi în clipele când e nevoie de fermitate şi adevăr.

În loc să judecăm doi oameni, de altfel simpatici şi de succes, pentru că au fumat marijuana, un necăjit de joint acolo şi el, ar trebui să pedepsim exemplar distribuitorii, se aude din zona persoanelor avizate. Care distribuitori? Îmbogăţiţii pe care nu-i prinde nimeni niciodată? Să studiem, carevasăzică, diabetul doar ca pe o boală, fără nicio legătură cu bolnavii. Poate comparaţia nu e dintre cele mai potrivite, dar fără consumatori distribuitorii ar muri de foame. Adicţiile sunt nişte balauri cu N+1 capete, cum te bucuri că ai doborât N, care îţi jucau viaţa la ruletă rusească, apare enigmaticul Epsilon care îi face loc nesăţiosului de '+1'. Lupta împotriva lor trebuie corelată, şi dinspre distribuitori, dar şi dinspre consumatori. Drogurile ucid. Mulţi vor sări să-şi apere iarba fiarelor, încercând să ne convină că e doar o plăcere de ocazie, uşor de controlat. De-abia aşteptăm festivalurile, nu-i aşa? Nume mari şi-au mărturisit păcatul. Helen Mirren, de exemplu, care a încercat, dar a renunţat. Lindsay Lohan, pe de altă parte, şi-a aruncat la coş şi viaţa, şi cariera. Adicţiile ne supun şi ne dictează, oricât am face noi pe-a deştepţii, jucându-ne de-a împăraţii. Scump le e unora extazul, dar mai ales agonia! Consumul de droguri e un fel de sex cu propriul creier, orgasm aproape garantat. Din păcate e doar o fericire de „plastic”. 

Ce folos să avem pe mână o lume atât de frumoasă, dacă nu ne-o dorim? Ba o mai şi distrugem, şi pe ea, şi pe noi. 

Mulţi oameni de ştiinţă, persoane cu influenţă, ego-uri acoperite de faimă scuză consumul de iarbă, ba chiar insistă pentru legalizarea acestuia, dând drept exemplu ţări „din Vest” unde e legal să deţii şi să consumi o anumită cantitate. Toată lumea are la inimă respectarea legii, nu-i aşa? Noi nu abuzăm, noi cugetăm! Abia asta ipocrizie! Cei ce militează pentru legalizarea drogurilor recreative (a dracului viaţă, cere recreaţie după recreaţie!) sunt, probabil, ei înşişi consumatori sau doar interesaţi de fenomen sau de vreun comision. E adevărat că în cantităţi mici multe otrăvuri fac parte din reţetarele medicamentelor ce apără viaţa, şi cu toate astea nu ne dăm în vânt după arsenic, mătrăgună sau Dumnezeu ştie ce altceva! Avem la dispoziţie o singură viaţă, sigură, aici, pe pământ, în realitatea înconjurătoare, şi până şi faţă de asta trişăm! Unii îşi doresc să trăiască, dar mor doborâţi de boli cumplite, pe când alţii caută moartea şi în bobul de orez...

Drogurile, fumatul, băutura nu sunt ok. Dragi tineri, liberi, frumoşi şi deştepţi, iubitori de muzică, încă idealişti şi departe de responsabilităţi, adicţiile nu vă fac nici interesanţi, nici inteligenţi, nici mai buni. Adicţiile îşi bat joc de noi toţi şi ucid. Încet. O moarte albă, dar nu lipsită de chin. 

Pe la 13 ani am plecat cu tata, cu maşina, într-o minivacanţă prin ţară. În faţa noastră îşi târâia zilele un camion plin cu pietriş de râu. Tata conducea degajat, eram pe un drum în afara oricărei localităţi, ne bucuram de un pic de viteză. La o răscruce de drumuri latura din spate a remorcii a cedat şi tot pietrişul s-a scurs pe carosabil. Maşina noastră a fost înghiţită de o spirală prăfoasă, nu-mi mai aduc aminte de câte ori ne-am învârtit. Apoi ne-am luat un pic zborul, timpul s-a oprit, după care am fost trântiţi la pământ. Imediat s-a lăsat liniştea. Nici nu mai ştiam dacă ajunseserăm în iad sau în rai. Eram albi ca varul. Tata mi-a cerut să-i aprind o ţigară, mai mult prin semne, oriunde ajunsesem ne luaseră deja glasurile. Am aprins o ţigară şi am fumat liniştită. Abia când am ajuns la filtru, tata şi-a adus aminte că era pentru el. Am mai aprins una şi i-am oferit-o. Toţi părinţii care se dau peste cap să ţină pas cu vremurile ne-au spus la un moment dat că e mai bine să fumăm acasă, de faţă cu ei, decât prin cine ştie ce boscheţi, pe ascuns.

Tata mi-a explicat însă şi despre cancerul la plămâni, cel care până la urmă l-a şi răpus. M-a sfătuit ca în drumurile mele la bibliotecă să caut să citesc despre astfel de boli şi să nu ignor nici fotografiile. Google-ul a apărut cu mult mai târziu. De la câteva ţigări, după muncile agricole prestate în primul an de facultate, am ajuns rapid la două pachete de Carpaţi pe zi. Carpaţii erau nişte ţigări fără filtru, tutun tocat, ni se spunea, tot un fel de iarbă, carevasăzică. Lăsată de la Dumnezeu. Mă opresc aici cu ironiile. La fiecare trei luni de zile tata îmi trimitea câte un bax de ţigări, 100 de pachete, ca să nu prăpădesc pe drăcii banii pentru mâncare. 

Abia în jurul vârstei de 40 de ani am încercat prima oară să mă las, nu mi se mai părea deloc interesant să fumez. Obiceiul prost ţinea în viaţă nişte migrene şi un ulcer total dizgraţios. Abia pe la 50 de ani am reuşit, după ce inima s-a supărat pe mine. Mă invitase la un infarct, dar eu m-am oprit la preludiu, am mulţumit şi am plecat. 

E foarte greu să renunţi la adicţii, mai ales cât încă le consideri minore. E mai uşor să crezi că te descurci sau să le găseşti scuze. Primele zile fără ţigări au fost un coşmar. Apoi am crezut că m-am prostit, creierul îmi era curat şi neted precum un dos de bebeluş. Luni de zile am oftat după iubita mea ţigară. Adicţiile distrug o parte din noi, de obicei cea mai frumoasă, crud şi fără pudoare, dar noi tot le facem loc în viaţa noastră. 

Îmi pare rău că nu l-am ales, în loc, pe Brahms.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp