Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

„De abia la 40 de ani am încercat prima oară să mă las…” Adicțiile toxice ale vieții noastre vesele

Femeie 40 de ani

Foto: Guliver Getty Images

Uneori, persoane pe care le admir şi ale căror opinii le respect fac, public, afirmaţii care pur şi simplu mă şochează. Greşim, iar narcisismul contemporan ne face să acceptăm din ce în ce mai greu că stimulăm eroarea. Vai ce ne mai place să avem întotdeauna dreptate! Nu am să dau nume, de altfel sunt uşor de ghicit, pentru că mă interesează faptele şi nu să pun la zid oameni. Când e vorba de oameni, trebuie să manifestăm un pic de delicateţe, chiar şi în clipele când e nevoie de fermitate şi adevăr.

În loc să judecăm doi oameni, de altfel simpatici şi de succes, pentru că au fumat marijuana, un necăjit de joint acolo şi el, ar trebui să pedepsim exemplar distribuitorii, se aude din zona persoanelor avizate. Care distribuitori? Îmbogăţiţii pe care nu-i prinde nimeni niciodată? Să studiem, carevasăzică, diabetul doar ca pe o boală, fără nicio legătură cu bolnavii. Poate comparaţia nu e dintre cele mai potrivite, dar fără consumatori distribuitorii ar muri de foame. Adicţiile sunt nişte balauri cu N+1 capete, cum te bucuri că ai doborât N, care îţi jucau viaţa la ruletă rusească, apare enigmaticul Epsilon care îi face loc nesăţiosului de '+1'. Lupta împotriva lor trebuie corelată, şi dinspre distribuitori, dar şi dinspre consumatori. Drogurile ucid. Mulţi vor sări să-şi apere iarba fiarelor, încercând să ne convină că e doar o plăcere de ocazie, uşor de controlat. De-abia aşteptăm festivalurile, nu-i aşa? Nume mari şi-au mărturisit păcatul. Helen Mirren, de exemplu, care a încercat, dar a renunţat. Lindsay Lohan, pe de altă parte, şi-a aruncat la coş şi viaţa, şi cariera. Adicţiile ne supun şi ne dictează, oricât am face noi pe-a deştepţii, jucându-ne de-a împăraţii. Scump le e unora extazul, dar mai ales agonia! Consumul de droguri e un fel de sex cu propriul creier, orgasm aproape garantat. Din păcate e doar o fericire de „plastic”. 

Ce folos să avem pe mână o lume atât de frumoasă, dacă nu ne-o dorim? Ba o mai şi distrugem, şi pe ea, şi pe noi. 

Mulţi oameni de ştiinţă, persoane cu influenţă, ego-uri acoperite de faimă scuză consumul de iarbă, ba chiar insistă pentru legalizarea acestuia, dând drept exemplu ţări „din Vest” unde e legal să deţii şi să consumi o anumită cantitate. Toată lumea are la inimă respectarea legii, nu-i aşa? Noi nu abuzăm, noi cugetăm! Abia asta ipocrizie! Cei ce militează pentru legalizarea drogurilor recreative (a dracului viaţă, cere recreaţie după recreaţie!) sunt, probabil, ei înşişi consumatori sau doar interesaţi de fenomen sau de vreun comision. E adevărat că în cantităţi mici multe otrăvuri fac parte din reţetarele medicamentelor ce apără viaţa, şi cu toate astea nu ne dăm în vânt după arsenic, mătrăgună sau Dumnezeu ştie ce altceva! Avem la dispoziţie o singură viaţă, sigură, aici, pe pământ, în realitatea înconjurătoare, şi până şi faţă de asta trişăm! Unii îşi doresc să trăiască, dar mor doborâţi de boli cumplite, pe când alţii caută moartea şi în bobul de orez...

Drogurile, fumatul, băutura nu sunt ok. Dragi tineri, liberi, frumoşi şi deştepţi, iubitori de muzică, încă idealişti şi departe de responsabilităţi, adicţiile nu vă fac nici interesanţi, nici inteligenţi, nici mai buni. Adicţiile îşi bat joc de noi toţi şi ucid. Încet. O moarte albă, dar nu lipsită de chin. 

Pe la 13 ani am plecat cu tata, cu maşina, într-o minivacanţă prin ţară. În faţa noastră îşi târâia zilele un camion plin cu pietriş de râu. Tata conducea degajat, eram pe un drum în afara oricărei localităţi, ne bucuram de un pic de viteză. La o răscruce de drumuri latura din spate a remorcii a cedat şi tot pietrişul s-a scurs pe carosabil. Maşina noastră a fost înghiţită de o spirală prăfoasă, nu-mi mai aduc aminte de câte ori ne-am învârtit. Apoi ne-am luat un pic zborul, timpul s-a oprit, după care am fost trântiţi la pământ. Imediat s-a lăsat liniştea. Nici nu mai ştiam dacă ajunseserăm în iad sau în rai. Eram albi ca varul. Tata mi-a cerut să-i aprind o ţigară, mai mult prin semne, oriunde ajunsesem ne luaseră deja glasurile. Am aprins o ţigară şi am fumat liniştită. Abia când am ajuns la filtru, tata şi-a adus aminte că era pentru el. Am mai aprins una şi i-am oferit-o. Toţi părinţii care se dau peste cap să ţină pas cu vremurile ne-au spus la un moment dat că e mai bine să fumăm acasă, de faţă cu ei, decât prin cine ştie ce boscheţi, pe ascuns.

Tata mi-a explicat însă şi despre cancerul la plămâni, cel care până la urmă l-a şi răpus. M-a sfătuit ca în drumurile mele la bibliotecă să caut să citesc despre astfel de boli şi să nu ignor nici fotografiile. Google-ul a apărut cu mult mai târziu. De la câteva ţigări, după muncile agricole prestate în primul an de facultate, am ajuns rapid la două pachete de Carpaţi pe zi. Carpaţii erau nişte ţigări fără filtru, tutun tocat, ni se spunea, tot un fel de iarbă, carevasăzică. Lăsată de la Dumnezeu. Mă opresc aici cu ironiile. La fiecare trei luni de zile tata îmi trimitea câte un bax de ţigări, 100 de pachete, ca să nu prăpădesc pe drăcii banii pentru mâncare. 

Abia în jurul vârstei de 40 de ani am încercat prima oară să mă las, nu mi se mai părea deloc interesant să fumez. Obiceiul prost ţinea în viaţă nişte migrene şi un ulcer total dizgraţios. Abia pe la 50 de ani am reuşit, după ce inima s-a supărat pe mine. Mă invitase la un infarct, dar eu m-am oprit la preludiu, am mulţumit şi am plecat. 

E foarte greu să renunţi la adicţii, mai ales cât încă le consideri minore. E mai uşor să crezi că te descurci sau să le găseşti scuze. Primele zile fără ţigări au fost un coşmar. Apoi am crezut că m-am prostit, creierul îmi era curat şi neted precum un dos de bebeluş. Luni de zile am oftat după iubita mea ţigară. Adicţiile distrug o parte din noi, de obicei cea mai frumoasă, crud şi fără pudoare, dar noi tot le facem loc în viaţa noastră. 

Îmi pare rău că nu l-am ales, în loc, pe Brahms.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Gabriel check icon
    Nu sunt sigur ca am inteles mesajul...
    Micile vicii sunt explicate prin existenta in viata de zi cu zi a alto zeci sau sute de adictii: tot o mica adictie inseamna si a bea un pahar de vin, de cateva ori pe saptamana, sau o bere din cand in cand. Tot o adicitie este si consumul de mezeluri pentru unii. Tot la capitolul adictii mici intra si shoping-ul si sexul. Si exemplele pot continua. Deci asa isi explica cei ce vor legalizarea in cantitati limitate... Si de aici devine greu sa faci o separatie clara, cand e recreational si cand ai depasit limita. Uneori, 3 beri sunt recreationale (la un meci, la un chef, etc), alteori deja ma ametesc din 3 beri, deci este si conjunctural, nu poti pune o limita si gata, ai rezolvat problema... Si nici nu cred ca poti renunta complet la toate viciile asa cum pare ca sugerati. Si daca nu complet, atunci cat de mult renunti? Si daca nu la toate, la care e permis a mai apela? Nu ar fi mai corect sa nu avem interdictii? NU ar fi mai corect sa ajungem la selectia naturala? Asta e, unii cad prada placerilor. Ma intreb daca Balaci murea daca nu ar fi fost la o mica placere in club... Dar cine sunt eu sa judec ce lasa in urma, daca e bine sau e rau? Cand o persoana e pe jos si o vezi, intervii si o salvezi. Dar daca respectivul e pe jos pentru ca vrea sa isi puna capat zilelor. Si tu il salvezi... Ai facut bine sau rau? Pentru el rau, pentru ca i-ai distrus dorinta si placerea. Pentru tine bine ca ai salvat un om si esti mandru. Sa nu ma luati cu divinitatea ca nu asta e raspunsul pe care il caut...
    • Like 1


Îți recomandăm

Fără poveste nu există design

Ezio Manzini este una dintre cele mai influente voci globale în domeniul designului pentru sustenabilitate și inovare socială. Profesor emerit la Politecnico di Milano și fost profesor de Design Industrial la Universitatea de Arte din Londra, Manzini a revoluționat modul în care înțelegem rolul designului în societate. Fondator al DESIS (Design for Social Innovation and Sustainability), o rețea internațională prezentă în peste 50 de universități din întreaga lume, el a fost printre primii care au articulat viziunea designului ca instrument de transformare socială și ecologică. Cărțile sale, printre care ”Design, When Everybody Designs" și "Politics of the Everyday", au devenit texte esențiale pentru designeri, arhitecți și inovatori sociali. Cu o carieră de peste patru decenii dedicată explorării modurilor în care designul poate facilita tranziția către o societate mai sustenabilă și mai justă, Manzini continuă să inspire generații de profesioniști să regândească relația dintre design, comunitate și mediu.

Citește mai mult

Hektar

Traian F1- gogoșarul rotund cu pulpă groasă, Kharpatos 1- ardeii lungi de un roșu intens la maturitate, Minerva F1- vânăta subțire cu semințe puține și miez alb, Prut F1- castravetele care nu se amărăște când îl arde soarele, Burebista- pepeni ovali cu coajă verde și miez zemos, Valahia F1, Daciana F1, Napoca F1. Zeci de soiuri hibrid de legume care poartă nume românești sunt realizate în serele private de cercetare HEKTAR, de lângă Câmpia Turzii.

Citește mai mult

Mara Barbos Niculescu

În România lui „învățăm simultan”- în aceeași oră, unii copii rezolvă probleme, iar alții silabisesc primele propoziții. Discuția cu Mara Barbos Niculescu (Director Regional Centru-Vest, Teach for Romania) oferă o imagine mai puțin vorbită la nivelul societății despre ceea ce se întâmplă în școlile vulnerabile. Clivajele adânci dintre comunități, decalajele de literație și numerație te obligă la gimnaziu, ca profesor, ori să înveți să construiești baza – citit, scris, socotit, ori să cauți sprijin din partea unui specialist.

Citește mai mult

Cartierul perfect

Nu e doar un loc pe hartă, ci o combinație de elemente care ne fac să ne simțim acasă, în siguranță și conectați. „Cartierul perfect” nu e o utopie, ci o lecție sau un model de locuire la comun. E o alfabetizare, spune Alexandru Belenyi, arhitectul care a coordonat, la inițiativa Storia, un proiect curajos în România încercând să răspundă la întrebarea: Ce înseamnă ”perfect” când e vorba de locuire?

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon  BT Business Talks - Corina Cojocaru, CEO BT Pensii

Într-un nou episod din BT Business Talks, podcastul economic și financiar al Băncii Transilvania, am stat de vorbă cu Corina Cojocaru, CEO BT Pensii, despre sustenabilitatea sistemului public, importanța pilonului III și deciziile care ne pot defini calitatea vieții… peste zeci de ani.

Citește mai mult