„De ce stă cu el?” – psihologia unei victime a abuzului domestic

 Foto Guliver/Getty Images

A.M. este profesoară de franceză, are doi copii, dintre care unul cu probleme de sănătate psihică. De ani de zile este victima unui soț abrutizat, cadru militar, care o bate zilnic pe ea și pe copii. Spune că ar divorța, dar nu are unde să se ducă, nu are bani, principalul „provider” al familiei este soțul. De altfel, el e cel care plătește terapia fiului mai mare.

O.I. este psihoterapeut (!), nu are copii, a fost internată de trei ori în 10 ani în urma bătăilor primite.

I.M. este directoare de bancă, are doi copii și suportă zilnic insultele unui soț care nu prea muncește. Ea spune că „trebuie să păstreze familia”.

P.T. e patroana unui mic magazin, este căsătorită de doi ani și e pălmuită ocazional. Spune sec „asta e” (la atât se oprește introspecția, lucru relevant, dacă ar fi avut parte de ceva educație emoțională, și-ar fi pus cel mai probabil, niște întrebări în plus cu privire la calitatea mariajului ei).

T.A. e jurnalist și e căsătorit de 18 ani cu o femeie care îl jignește de câte ori are ocazia, pentru orice nimic, cu care are doi copii. Sub ploaia ei de cuvinte grele, el bagă capul între umeri și tace, dar sănătatea psihică îi este afectată de stresul în care trăiește. Da, există și bărbați care stau ani de zile în relații abuzive emoțional și fizic, deși sunt mai puțini.

Abuzul domestic nu cunoaște segregare socială, apare și „la case mari”, și este enigmatic, pentru cei mai mulți dintre noi, de ce un cuplu încărcat de ură nu se rupe. „De ce stă cu el?” se întreabă toți, punând responsabilitatea pe umerii victimei care rămâne.

Mă uit de câteva zile la testimoniale filmate cu victime ale violenței domestice, pentru că am prietene care trec prin așa ceva, încercând să înțeleg ce se întâmplă în mintea victimei și să răspund la întrebarea din capul tuturor: „De ce stă cu el?” Am ajuns la următoarele concluzii:

1. Dinamica dintre parteneri e una de putere exclusiv, nu de iubire. Unul e mai puternic, mai asertiv temperamental, mai solicitant și mai agresiv decât celălalt, care intră în rol submisiv. De cele mai multe ori, rolul submisiv e luat de femeie. Spun că femeile sunt, cu preponderență, victime ale abuzului domestic, pentru că ele sunt și mai slabe fizic. Ele asumă rolul de supuse din frică, din condiționare socială anterioară (femeile sunt învățate să accepte, să tacă, să se sacrifice, să facă „din aguridă miere”, cum i-a spus mama ei unei prietene măritate nefericit). E acolo o dinamică de putere, pe care cei doi o confundă uneori cu iubirea (când nu e pe față una de ură și atât). 

2. Recompensa aleatorie. Dopamina, hormonul plăcerii și recompensei și care, odată dereglat, poate duce la adicție, e secretată în cantități mai mari atunci când recompensa e incertă, aleatorie, impredictibilă (gândiți-vă ce adicție se naște la recompensa impredictibilă a jocului de noroc: uneori câștigi, uneori pierzi, dar nu știi când se întâmplă și acest fapt te face să joci până rămâi cu buzunarele goale – bucuria cazinoului). Concret: de obicei, un agresor nu e tot timpul agresor. După ce îi scoate câțiva dinți victimei, un soț bătăuș cere iertare, adesea vine cu daruri, cu alte cuvinte, are comportament recompensant, generator de ceva plăcere pentru parteneră. Sau măcar stă calm câteva zile sau ore și e liniște în casă (tot o recompensă – jalnică). Faptul că aceasta stă ani de zile cu astfel de călău, lucru de neînțeles pentru alții, e perfect logic în lumina mecanismului dopaminei: „face adicție” la un stimul ce o recompensează infrecvent, aleatoriu.

3. Prag mare de toleranță. O nevastă bătută timp de ani de zile are, pur și simplu, o toleranță prea mare la agresivitate. De obicei, vine dintr-o familie violentă (dar nu e obligatoriu). A văzut de mică bătăi, nu știe altceva, e obișnuită. 

4. „Gaslighting” - o formă de manipulare prin care agresorul o face pe victimă să se îndoiască de percepțiile ei („ți se pare ție”, „ești nebună, crezi prostii, ai vedenii”, „ba nu am făcut asta, vorbești aiurea”), lucru care îi minează acesteia încrederea în propriile senzații, percepții și raționamente. În timp, ajunge să spună: „mi s-a părut”, „el are dreptate”, „nu m-a lovit, doar treceam prin cadru...” Victima devine incapabilă să acționeze în baza propriilor percepții, a adevărului său. Rămâne și de multe ori spune „a fost vina mea, eu l-am provocat”.

5. Disonanța cognitivă – pe scurt, disonanța se definește ca „două idei incompatibile, pe care subiectul le integrează cumva, pentru a reduce stresul resimțit”. Disonanța ar fi: „mă iubește și mă bate”. Ca atare, victima începe să redefinească normalul. Normal este că „mă iubește ȘI mă bate, pentru că ține la mine, e gelos” sau „bătaia e semn de iubire și posesivitate”. Are loc normalizarea agresiunilor.

6. Freeze. Știm de la biologi că toate ființele au 3 reacții în fața pericolului: fight (luptă), flight (fugi) și freeze („îngheață, nu te mișca, poate nu te vede”). Reacția de „freeze” e cea mai comună printre victimele violenței domestice, ele încearcă să păstreze pacea, ca să doarmă copiii, etc. Și se fac mici sub avalanșa de pumni, nu fug de acasă.

7. Anxietatea generalizată. O stare de stres permanent e cea mai proastă premisă pentru rezolvarea de probleme (găsirea de bani ca să pleci de lângă nebun, pentru apărarea copiilor, etc.) Anxietatea majoră îngustează câmpul cognitiv, adio idei creative, victima se concentrează doar pe supraviețuire. Toate aceste „ingrediente” sau doar una sau două explicații pot face ca o persoană să nu se poată elibera din chingile călăului ei foarte multă vreme, uneori ani de zile.

La explicațiile cam complicate și psihologizante de mai sus se adaugă concretețea dependenței financiare (de cele mai multe ori, femeile nu își pot crește copiii singure din salariul lor). 

Cred cu tărie că astfel de victime trebuie ajutate cu intervenții ferme din exterior (nu psihanalizate ani de zile, cum fac unii „terapeuți”, timp în care ele încasează sau sunt strânse de gât). Au nevoie, în primul rând, de resurse, de adăpost, de haine, mâncare, terapie, avocați, etc), și asta pe termen lung, până se pun pe picioare și dispare frica anihilantă care le face să „freeze” ori, de multe ori și spre exasperarea avocaților și polițiștilor, să revină lângă agresor, pentru că nu au învățat încă faptul că pot trăi fără să mănânce bătaie de la cineva. Ele revin și pentru că atunci când încearcă să se rupă de agresor, acesta își intensifică amenințările, iar frica irațională preia frâiele. Să reținem că majoritatea feminicidelor („feminicid - uciderea intenționată a unei fete sau femei” – termen încă nou în România, dar care ar trebui impus de urgență) au loc atunci când victima decide să plece, iar agresorul simte că nu mai are putere asupra ei.

Trebuie să înțelegem că femeile astea au creierul dereglat din cauza abuzului și stresului cronic, și ele trebuie ajutate și asistate o mai lungă perioadă, uneori câțiva ani. Cel mai bun leac pentru aceste suflete chinuite este rețeaua socială de sprijin, să simtă că nu sunt singure, că au prieteni, că cineva le apără, că nu au motive să se simtă oameni de nimic. Agresorul își izolează de cele mai multe ori victima de familie și de prieteni, deci nefericita are nevoie să simtă că face parte din grup din nou, că e demnă de afecțiune și prietenie. Dați-le telefon, întrebați-le cum le merge, ce au decis, sunați la Poliție când sunt bătute, aveți grijă de copiii lor, adăpostiți-le, dați-le bani. Bărbații ar trebui să intervină când o vecină e bătută, adesea agresorul-bărbat se potolește când vede că alt bărbat intervine. Fiți martori la proces, la divorț, la custodie. Tot așa cum „e nevoie de un sat ca să crești un copil”, e nevoie de un sat, de comunitate, de implicare, ca să salvăm un om.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp