„Doamne, mami, te iubesc de-mi vine să te omor și să-ți mănânc inima”. Există viață în zilele dintre atentate

Cairo. Un nou atentat. Copii morți, durere, frică dezgropată.

Oamenii se urăsc și se învinovățesc. Eu tot mai cred că nu e ură, e doar instigare la ură, adică o treabă mult mai lipicioasă, dar neautentică.

Trăiesc în nefrica mea, ca o amfibie ancorată în trup, dar detașată de consecințe, aplecată spre oameni, cu încredere în cine pot ei să fie și nu cu mila a ce n-au mai reușit.

În nefrică îl cresc și pe Toma, în ciuda circumspecțiilor tatălui său, care își pierde speranța lui de neam ales.

În nefrică îmi cresc și burta dospind de viață. În negaranția zilei de mâine, dar în conștiința adevărului de azi și a lecției de ieri. 

Singura problemă a internetului e că prea des ne dezvăluie tot plânsul lumii laolaltă. Și ajungi să dormi pe sub carne pentru atrocități aduse de vânt din toate direcțiile.

(Foto Facebook/Corina Chiran)

Ajungi să nu înțelegi de ce nu dormi. Ce te-a lovit peste zi și-ai uitat că n-ai terminat de plâns?

Să nu uiți să fii fericit, Toma. Și să-i ajuți și pe alții să caute lumina. Că de plâns se plânge oricum, fie din cauza unei explozii, fie că mami ți-a confiscat tableta, fie de durere în cot, fie de furie de prea mult nerostită.

„Doamne, mami, te iubesc de-mi vine să te omor și să-ți mănânc inima”.

„Hai, mă, Toma, cum să nu mă mai vezi în fiecare zi?”

„Aoleu, ce-am zis? Și se pune pe plâns”.

Discutăm posibilități, opțiuni în caz de necaz, el ascultă atent. E un copil alert. Își cântărește emoțiile bine înainte să le arunce în lume. Și-mi pupa burta din când în când. Abia aștept să-i văd împreună, să le pun în farfurie, să plâng de fericire.

Articol publicat pe blogul autoarei.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp