Zecele imperfect

Foto: Guliver Getty Images

Zecele meu nu este perfect.

Nu are postură, echilibru sau siguranță deplină. Nu evoluează la sol cu spatele drept și cu pieptul înainte. Nu plutește elegant deasupra bârnelor.

Zecele meu este șchiop și se zbate între paralele: lumea de afară și lumea dinăuntru. Lumea cu relații și bănci unde se împrumută succesul și lumea simplă, unde ești dator vândut principiilor tale.

Zecele meu nu are parfum dulce de petale de trandafiri presărate într-un budoar alb de poveste. Zecele meu miroase a rozmarin și a usturoi, a tejghea de bucătărie și a frână de motor pusă în calea rutinii.

În zecele meu, nu sunt copii perfecți ce zâmbesc înțelegători și docili din coperți ca de revistă. În zecele meu, copiii sunt luptă și muncă, nopți nedormite de griji și de prea multe gânduri.

Zecele meu se descompune într-un cinci împachetat în scutece și un cinci decorat cu pete de cerneală. Zecele meu nu stă la spa cu felii de castraveți sub sprânceană. Zecele meu cară cinci plase într-o mână de la piață, în timp ce o breteluță de rochie cade senzual de banal de pe un umăr.

Zecele meu nu strălucește cu ștaif pe ecrane de telefon în escapade și în prietenii perfecte. Zecele meu este trudit, răzvrătit, hăituit de facturi și de mucegaiuri, ca într-un poem de Arghezi. A fost aruncat printre șefi care schimbă oameni din întâmplare și ambulanțe ce fugăresc părinți și dureri prin spitale. Este un zece viu, autentic, frust, pulsând în tandem de bucurie și disperare. E zecele în care doi oameni învață să-și calibreze dorințele și așteptările pentru ca povestea lor să meargă cât mai firesc mai departe.

Nu cred că în clipa în care eram în pragul bisericii, cu machiajul meu perfect și cu voalul fluturând printre visuri, am avut în minte dimensiunea reală a ceea ce vor însemna zece ani de căsnicie. Poate că aceste doze de trăire brută ar fi fost „fatale” pentru destinul meu de soață și astăzi m-aș consola în iubiri mai simple și trecătoare. Sau poate că mulți dintre noi avem o doză salvatoare de inconștiență când ne aruncăm de bună-voie în acest gol imens pe care ne grăbim să-l umplem de-a valma cu emoții și experiențe dincolo de limitele noastre.

Ironic, în timp ce unii privesc zecele meu ca pe o numărătoare demodată, un abac moștenit din alte paradigme, alții luptă cu îndârjire pentru dreptul de a-și număra anii împreună.

Zecele meu nu este perfect, dar a evadat cu succes din clișee. Este un zece voluntar, mustind de realitate, croindu-și drum cu speranță printr-o viață fără niciun filtru. Oricât de tare s-a înfundat uneori în noroiul din lume și din oameni, când gălăgia zilei se stinge, visează cum timpul îi va număra, uneori blajin, alteori nemilos, devenirea.

Text apărut inițial aici