„El e un intelectual de Formula As, fără supărare! Aici seamănă bine cu Lasconi”. Politologul Andrei Țăranu, despre creșterea și posibila descreștere a lui Călin Georgescu

Dacă există ceva important în aceste zile, atunci lucrul acela constă în a ne răspunde la întrebarea: „Cum am ajuns aici?” Și nu e un demers simplu, pe care îl poate face oricare dintre noi. E nevoie de o înțelegere a istoriei, dar și de o cunoaștere profundă a ideologiilor, pentru a avea măcar posibilitatea de a întrezări ce ne-a adus aici și dacă mai e vreo cale de ieșire. În acest scop am discutat în amănunt subiectul cu politologul Andrei Țăranu, care ne-a explicat drumul ideologic ce ne-a adus în acest punct, dar ne-a dat și niște perspective noi de a analiză a eventualelor soluții.

Interviul pe scurt:

• Nevoile care l-au adus pe Călin Georgescu în prim-planul dezbaterii publice de astăzi sunt ”identity politics”, criza de creștere și mesianismul politic
• Sentimentele identitare nu sunt exploatate acum în premieră de Georgescu. Ele au mai fost exploatate și în trecut de lideri politici de tristă amintire, precum Năstase, Ponta și, mai ales, Dragnea. Astfel, toate elementele prin care astăzi discursul lui Georgescu afirmă așa zisul suveranism sunt identice cu cele din vechile discursuri ale lui Liviu Dragnea.
• Care sunt figurile arhetipale care i se pot astăzi contrapune lui Călin Georgescu: raționalul și autoritarul. Însă campania electorală din primăvara-vara acestui an va trebui să se facă pe baza unor alte date decât cele din noiembrie 2024, căci criza economică bate la ușă, iar campaniile în criză economică se poartă în alți termeni. Cel mai probabil, Georgescu nu va candida, însă pericolul reprezentat de el rămâne și trebuie contracarat prin mijloace complexe de o clasă politică ce pare că nu poate vedea limpede nici prezentul și nu poate întrezări nici viitorul. 

Cum a apărut acest Georgescu, și vă întreb în alt sens decât cel al parcursului său, ci care sunt nevoile pe care el a ajuns să le umple într-o parte a populației, nevoi care nu erau împlinite de reprezentanții sistemului politic?

Andrei Țăranu: Haideți să trecem de conceptul acesta de sistem politic și să vorbim de ideologii și, cum spuneți dumneavoastră, de nevoi. E foarte complicat și e greu să fac cercetări de genul acesta pe o populație largă și în condițiile unei situații relativ recente. Cred că sunt două nevoi aici care au apărut și care sunt oarecum și ele, la rândul lor, oarecum noi. Prima nevoie este cea care a apărut în ultimii zece ani, și e ceea ce se numește și în SUA “identity politics”. Au apărut întâi în SUA, apoi în lumea occidentală europeană și au ajuns, ca val, în anii pandemiei, și în spațiul românesc. Atunci s-a produs atunci la noi această creștere masivă a ceea ce noi am spune că ar fi “identity politics”. Vedeți, generația mea și întrucâtva poate și a dumneavoastră a trăit într-un model în care lumea occidentală a fost privită ca fiind scop, și nu mijloc, ca fiind locul în care trebuie să ne ducem, pe care trebuie să-l copiem, pe care trebuie să îl admirăm. Și cine nu se supunea unei asemenea perspective era privit ca fiind în marginea societății. Începând cu a doua jumătate a secolului XX, acești marginali au început să fie foarte vocali. După sfârșitul Războiului Rece lucrurile s-au mai atenuat, dar nu întru totul. 2016 este și momentul în care “identity politics” încep să apară în România prin Ponta, cu “mândru că sunt român”. Și astfel au început să crească tot felul de sentimente identitare. Vă mai aduceți aminte imaginea oamenilor care jucau hora în jurul unei urne de vot, îmbrăcați în haine populare? Era în pandemie, parcă în diaspora. Acela a fost momentul în care a apărut ideea aia de “mândru că sunt român”, care n-a mai fost o poveste care să fie jenantă, cum era prin anii 90, ba chiar a devenit o emblemă. Or, politicul n-a știut să joace această formulă. Cel care a încercat s-o joace, dar într-o manieră care nu a fost susținută de elită, a fost Liviu Dragnea. El a pus acest “identity politics” la baza politicilor PSD și acum toate formulele lui Dragnea le vedeți la alegătorii lui Călin Georgescu. Că să ne luăm țara înapoi, că să ieșim din UE, că străinii ne-au furat și ne fură resursele, că sunt o grămadă de străini care vor să ne oblige să facem o grămadă de lucruri. 

Eu îmi aduc aminte foarte bine de perioada aceea, când Carmen Dan și Viorica Dăncilă ieșeau la televizor și pe stradă în ie. Atunci, însă, oamenii ăștia erau detestați, erau urâți, nu-i aprecia nimeni că foloseau elemente de tradiție românească ca să crească politic. Acum ce s-a schimbat?

Păi ei erau urâți. Dar nu uitați că o grămadă de persoane de la USR ieșeau și ele în ie. Ia devenise ceva de referință. Când s-a introdus Ziua Iei cât circ am făcut? Amintiți-vă că și Adrian Năstase a avut o mică încercare cu ideea “Cumpără românește”, dar la el nu a avut succes. Că nu era momentul. Și o să explic de ce. Deci avem acest “identity politics”, care se gonflează foarte puternic și face ca o masă relativ mare, dar tăcută, din societatea românească să înceapă să ceară dreptul la această identitate. Vedeți, naționalismul se naște în același timp cu liberalismul. Conceptul esențial al liberalismului este egalitatea. Dacă toți suntem români, atunci toți suntem egali. Cum se face, însă, că unii dintre noi, deși suntem români, nu suntem egali? Nu suntem egali cultural, politic și din multe alte puncte de vedere. Or, brusc au început să se revolte cei care au spus: “Și noi suntem români, ba chiar suntem cei mai buni români, dar voi ne țineți în întuneric, nu ne dați voie să ieșim!” Elita culturală a anilor 90 – 2000 (Liiceanu, Pleșu, Patapievici, Mihai Neamțu, care și-a schimbat între timp părul) vă amințiți… de Liiceanu când vorbea despre oamenii fără dinți, despre Pleșu cum zicea că pe român îl recunoști după pantofii scâlciați. Dintr-o dată, această mare masă s-a revoltat cultural și a început să deteste elita culturală și politică.

Păi și domnul Georgescu se prezintă ca un intelectual. El de ce e apreciat?

Da, dar e un intelectual de Formula As, fără supărare! Aici seamănă bine cu Lasconi, adică e un intelectual care nu e primit la masa intelectualității.

El e cu Dan Puric, un alt tip de intelectual…

Exact! Dar nici Dan Puric n-a fost primit la această masă. Mihai Neamțu da. Sorin Lavric da. Aici e interesant să vedem intersecția minoră, dar majoră, care vine tocmai din ceea ce discutam anterior despre identitatea formată în perioada comunistă și imediat după comunism, când mișcarea legionară a explodat în România, prin Editura Humanitas, care a tradus aproape toată literatura de dreapta, ei spunând că traduc literatura anticomunistă, dar și multă literatură din asta radicalizată și radicalizantă. Care se vede în momentul ăsta. Cea cu care s-a format o bună parte din generația mea și generația dumneavoastră. Deci avem o revoltă masivă care se manifestă împotriva elitelor. Și cine putea să fie cel mai ușor arătat ca elită? Elita politică, nu? Care a fost demonizată de toată lumea, și de intelectuali, și de ceilalți. E foarte interesant cum Liiceanu și compania, după ce l-au susținut pe Băsescu și l-au susținut pe Iohannis, acum brusc parcă toată viața au fost niște purtători de stindard al progresismului românesc. Revenind, fenomenul s-a amplificat grație apariției rețelelor de socializare. Nu totdeauna a fost numai “identity politics”, dar tot timpul apar aceste “identity politics” în perioade de criză masivă socială. Crizele nu sunt obligatoriu economice. În SUA era finalul crizei economice care începuse în 2007 și pe care Obama o rezolvase cât de cât. Dar traumele masive ale crizei pentru societatea americană au rămas. Și mai ales traumele legate de diversitatea americană. Că atunci a apărut dușmanul cel mai puternic: China. Valul ăsta a venit în Europa și, interesant, a prins în special în Europa Centrală și de Est și, în special, iată, în Ungaria, Slovacia, Polonia, țări care nu sunt protestante, ci mai degrabă catolice, dar care simțeau nevoia de a se personaliza într-un fel. De acolo au învățat și românii, prima dată în 2018, cu Coaliția pentru Familie, să își tragă seva identitară și să construiască o narațiune creștină și ortodoxă, cu dacii care aveau tunele energetice, toate poveștile anilor 70, 80, 90 au fost revitalizate și transformate într-o cultură comună. Asta s-a văzut în alegerile din 2020 și 2024. Asta e prima nevoie pe care o simt eu în rândul populației, care face ca modelul nostru să fie trumpist sau pe modelul Viktor Orban din Ungaria. Pe care l-au copiat mulți în România. 

A doua nevoie, foarte interesantă, este cea legată de criza de creștere, în cazul nostru, de creștere economică. Clasa de mijloc a început să se îmbogățească. Foarte mulți au început să investească în apartamente pe care să le dea în chirie, în terenuri pe care să le lucreze alții, diverse tipuri de rentă, inclusiv să pună acțiuni la bursă. Această clasă are întotdeauna nevoie de siguranță, o știm de la Marx. Este clasa care e conservatoare prin excelență, care vrea să își conserve renta. Clasa politică din România a oferit foarte puțină siguranță în spațiul ăsta și singurele momente de stabilitate au fost din 2021 până în 2024, pentru că PNL-ul a sfârșit în 2024 să dea iar sentimentul de nesiguranță și instabilitate. Or, asta a speriat clasa de mijloc, care a votat ceva care părea potențial sigur. Și cine e potențial sigur? Cel care ne scoate din război, cel care ne duce spre formule în care există stabilitate. Pare paradoxal, dar prin vocea mesianică și prin prostiile pe care le spune, Călin Georgescu dă unei anumite categorii sentimentul că este intelectual, spre deosebire de un Ciucă, un Ciolacu, o Lasconi, care sunt… nu știu… e greu să spun… par a fi din lumea celor care nu cuvântă sau, dacă cuvântă, o fac complet aiurea. Sigur că el spune o grămadă de prostii, spune lucruri care nu sunt corecte din nicio perspectivă, unele sunt niște prăpăstii imense. Dar tonul pe care le spune dă impresia unui tip care știe lucruri extraordinare și pe care, dacă îl urmăm, ne va duce într-un fel de Împărăție a Cerurilor, care, nu-i așa, e sigură, nu e asediată de nimeni. Și în felul acesta a sedus.

Totuși, multe dintre lucrurile pe care le spune sunt ulterior demonstrate ca fiind bucăți din filme, citate din cărți legionare. De ce nu contează absolut deloc pentru susținătorii lui faptul că omul nu doar că aberează, dar își asumă ce nu e al lui, deci fură?

Pentru că nu contează. Din simplul motiv că oamenii au nevoie mai degrabă de siguranță și credință decât de confirmarea acestei credințe.

Dacă ar fi fost prins Nicolae Ciucă cu niște citate din filme, făceam glume două luni despre asta. De ce la acest personaj nu funcționează reacțiile sociale tipice?

Pentru că acest personaj este foarte recent. Și pe mulți îi lasă, pur și simplu, cu gura căscată. Pe mine, cel puțin. Eu rămân șocat, nu pot să reacționez, mi se videaza mintea când văd ce poate să spună cu o siguranță de sine ieșită din comun. Faptul că el pretinde că s-a întâlnit cu reptilieni te lasă cu gura căscată. Și revenim și la al treilea element, care e discutabil, și aici poți merge pe Teoria conspirației. Și eu am încercat să o evit, tocmai pentru că Teoria conspirației folosește și într-o parte, și în cealaltă. Și anume mesianismul politic. Trăim într-o epocă în care multe dintre teoriile conspirației par mai ușor de digerat decât adevărul științific. Și aici e o mare problemă. Și e ușor să cazi în ea, pentru că dă sentimentul că e credibilă și nu trebuie să te apuci tu să folosești gândirea critică și să răspunzi la întrebări.

Bun! Și am ajuns în această situație în care suntem radicalizați cu toții. Societatea pare împărțită în două sau chiar trei tabere, nici nu-mi dau seama exact. Ce facem cu asta? Pentru că, în cele din urmă, toți suntem în aceeași ciorbă. Vorbim între noi sau ne batem până la capăt unii cu alții?

E o întrebare foarte bună, la care n-aș ști să răspund. Nu cred că are cineva un răspuns.

O variantă de răspuns venită de la oamenii care înțeleg istoria poate să ajute. Încercăm să vorbim unii cu alții sau stăm împărțiți pe tabere și ne certăm până la epuizare?

Dar suntem niște tabere! Haideți să fim serioși! Orice societate este împărțită în tabere. Ceea ce s-a petrecut în România, însă, a fost foarte grav. Și e grav de multă vreme, pentru că încă din 1990 cineva a fost poporul și cineva a fost ceilalți. Dacă vreți, marea problemă pe care pot s-o înțeleg la georgiști e faptul că ei zic: “Noi am fost poporul, noi am fost majoritari, democrația e cu majorități”. Dar democrația, în realitate, nu e doar despre alegeri. E despre statul de drept, despre funcționarea instituțiilor. Or, faptul că avem această criză incredibilă generată de CCR, parte din democrație, sigur că poate să-i pună pe unii în defensivă și să spună că democrația a fost atacată profund. Și e greu să răspunzi la povestea asta, atâta vreme cât nu vine cineva să își dea niște răspunsuri clare legate de motivele pentru care asta s-a întâmplat. Taberele au fost mereu în România. În anii 90 se destrămau familii pe bază de cine era cu Iliescu și cine era împotriva lui Iliescu. Din nefericire, formula asta “Cine nu e cu noi e împotriva noastră” nu a fost atenuată aproape niciodată în cazul politicii românești. Și când ar fi putut să fie atenuată, am avut nenorocul de a avea un președinte ca Traian Băsescu, care, în loc să unească societatea, a divizat-o și mai mult. Iar diviziunea aia a continuat până în zilele noastre. Dacă vă uitați, o bună parte din electoratul lui Călin Georgescu a fost o parte din electoratul lui Traian Băsescu, care, la rândul lui, a fost o parte a electoratului lui Vadim Tudor. Și vorbim de un 25% din electoratul dur, care nu a dispărut niciodată și e constituit din persoanele extrem de frustrate, care au un grad de frustrare imens împotriva dumneavoastră, a mea, a oricui a făcut ceva cu existența lui. Asta e o mare problemă pe care noi nu știm s-o rezolvăm. Și apoi pot apărea explicații sociologice. Faptul că avem un număr uriaș de persoane între 18 și 25 de ani despre care noi nu știm nimic. Nici măcar dacă sunt în România. Ăștia votează, dacă votează, cu o ură imensă împotriva a orice, pentru că se simt abandonați de statul român. Și pe oamenii ăștia îi pot înțelege și nu știu de ce nimeni nu se duce înspre ei.

În condițiile astea, zarurile au cam fost aruncate…

Părerea mea e că dacă s-ar propune un candidat altfel și l-ar bloca pe Georgescu, ar mai fi o șansă. Crin Antonescu era singurul pe care l-ar fi votat și oameni din PNL, și din PSD, în ciuda a ceea ce cred unii și alții. Măcar electoratul care a votat la Referendumul împotriva lui Băsescu își amintește traumatic de perioada aceea, iar eu mă număr printre ei. Și care au toate motivele să îl voteze pe Crin Antonescu împotriva lui Călin Georgescu. Și apoi să înceapă o reformă serioasă a partidelor și apoi să încerce să se reconecteze la societate. Și aici e o întreagă discuție. PSD-ul este într-o criză imensă de identitate. PSD-ul sub Ciolacu s-a reformat incredibil de mult și, în ciuda reformei, s-a trezit că e aproape la jumate față de voturile pe care le-a avut în 2016, pe vremea lui Dragnea. Dacă faci o analiză serioasă, fără parti-pris-uri, vezi că PSD s-a schimbat mult. Cu excepția chiar a lui Ciolacu, nu ai nicio criză majoră la PSD, nu ai mai văzut DNA-ul acolo, ai văzut la PNL și USR. A încercat să facă real politici de stânga, s-a dus pentru prima dată să se întâlnească cu premierul Marii Britanii. Câți s-au mai întâlnit cu premierul Marii Britanii în aproape 20 și ceva de ani? Ca să facă nimic din punct de vedere electoral. E clar că pentru ei e un șoc. Că se întreabă: ‘Ce mai vor de la noi?”

Vă mai întreb un ultim lucru: oamenii funcționează pe bază de povești. Și avem aici un personaj, care este, pentru unii, acest cavaler pe cal alb. Ce contrapui unui astfel de personaj, ce tip de personaj, ca să arăți de fapt, că cavalerul e, de fapt, unul întunecat? Ce contrapui, în arhetip, unui personaj ca Georgescu?

Sunt mai multe posibilități. De exemplu, pentru o anumită categorie de oameni, ar trebui să contrapui raționalul. Unui personaj care face miracole din bălării tu vii cu un tip rațional, care îți spune concret ce vrea să facă și care vine cu programe. Ideea de program în România n-a mai existat de foarte multă vreme. Or, unui apucat precum Georgescu care îți spune că vine Dumnezeu și se pogoară peste noi și o să ne fie bine și cald, îi contrapui unul care rațional îți explică cum și ce se întâmplă. A doua formula ar putea să fie genul autoritarului. Călin Georgescu n-are figură autoritară, ci mai degrabă paternalistă, ca un fel de preot care oficiază. Și atunci îi poți contrapune figura autoritarului, o figură puternică, generatoare de încredere, în spatele căreia să se încoloneze oamenii și să spună că el poate să ne ducă spre victorie, indiferent de ce fel ar fi aceea. Trump și Viktor Orban sunt astfel de personaje autoritare, iar noi figuri de felul acesta nu prea avem. Astea sunt cele două tipuri de figuri care se pot contrapune lui Călin Georgescu. Dar aici ar trebui să fim foarte atenți. Sigur, e părerea mea subiectivă. Nu Călin Georgescu va fi cel care va candida în mai-iunie. Tu trebuie să construiești o figură nu pentru Călin Georgescu, ci pentru alt tip de personaj. Și mai e ceva important: noi suntem încă în 2024. Din punct de vedere politic am rămas complet în 2024, cu traumele și obsesiile anului 2024. Deși foarte multe momente din 2024 nu vor mai fi în primăvara și vara lui 2025. Cel mai probabil criza economică europeană ne va afecta și pe noi. N-are cum să nu. Economia germană a căzut cu 25%, e evident că această criză va ajunge și în România, sunt o grămadă de locuri de muncă care vor dispărea. Crizele identitare de care vorbeam la început nu vor mai fi atât de importante în raport cu crizele sociale.

Și foamea bate tot…

Campania ar trebui gândită în funcție de noile perspective. Or, politicienii noștri nu par în niciun fel capabili să gândească asta. Ei nu văd nimic în viitor.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp