Foto: Davide Bonaldo / ddp USA / Profimedia
În perioada 2017-2018 când lumea civilizată era încă în stare de șoc după alegerea lui Donald Trump și Brexit, câțiva intelectuali - Lee McIntyre, Matthew D`Acona, Michiko Kakutani și Julian Baggini – prezentau modul în care s-a modificat lumea și ce înseamnă această nouă paradigmă pentru relația politicieni – alegători. Recitind zilele trecute notițele din lucrările lor, m-am gândit la faptul că în cei 5-6 ani care au trecut, cei care aveau posibilitatea de a face ceva au eșuat lamentabil să informeze corect alegătorii. Nu doar că nu s-a schimbat nimic din tabloul de mai jos, dar lucrurile par că au devenit tot mai rele, mai ales dacă luăm în calcul ce șanse mari are Trump să câștige un nou mandat.
Lee McIntyre consideră anul 2016 ca fiind cel în care a început o epocă a post-adevărului, ca urmare a campaniei electorale a lui Trump. Tot în 2016 dicționarele Oxford au ales „post-truth” drept cuvântul anului. În același dicționar post-adevărul este definit ca cel care modelează opinia publică, bazându-se pe emoții și credințe personale mai mult decât pe fapte. „Post” se referă la faptul că adevărul a devenit „eclipsat”, irelevant. Raționalitatea a început să fie amenințată de emoții, iar știința să fie privită cu suspiciune.
Michiko Kakutani: „Decadența adevărului” a dus la epoca „post-adevărului” care include acum expresii familiare precum „fake news” și „fapte alternative”. Dar nu mai e vorba doar despre fake news, ci și despre fake science (anti încălzire globală și anti vaccinuri), fake history, conturi false de americani pe Facebook (care sunt create de trolli ruși) și urmăritori falși și like-uri false generate de boți. Și Matthew D`Acona spune că esența culturii post-adevărului este bazată pe emoții, nu pe fapte.
Post-adevărul s-a transformat într-o ideologie unde cei care-l practică încearcă să-i convingă pe alții să creadă în ceva, indiferent dacă există dovezi adevărate sau nu pentru acel lucru. Această rețetă este folosită pentru a domina politic. De exemplu Julian Baggini spune că nu mai putem să diferențiem adevărul de minciună, ca alegători ne alegem politicienii bazându-ne pe factori mai mult emoționali – în loc de creier folosim instinctul și inima.
Post-adevărul presupune și selectarea faptelor care ne întăresc poziția și ignorarea totală a celor care n-o fac, ajungem să fim închiși în bule, despre care o să vorbim mai jos.
D`Acona: epoca post-adevărului a început cu pierderea încrederii între oameni. Ted Goertzel a făcut un experiment prin care arată că oamenii care nu au încredere în alții sunt mai predispuși să creadă în teorii ale conspirației.
Michiko Kakutani: epoca în care trăim este văzută ca fiind una a eu-lui, iar prin progresul pe care subiectivitatea l-a făcut a făcut să scadă obiectivitatea adevărului: punem opiniile mai presus de cunoaștere, sentimentele mai presus de fapte, ceea ce a ajutat politicieni precum Trump. În schimb Julian Baggini este de părere că este prematur să vorbim despre o epocă a post-adevărului.
Un reper identificat de D`Acona este cel al crizei economice din 2008, când încrederea oamenilor în instituții s-a erodat, iar lumea s-a schimbat de așa natură încât a „pavat” drumul către post-adevăr.
McIntyre: atunci când ne confruntăm cu disconfortul psihic suntem motivați să găsim o metodă prin care nu ne este amenințat ego-ul ca să reducem acest disconfort, ceea ce ne face să ne acomodăm credințele cu sentimentele, în loc să facem invers.
Două motive care țin de biasurile cognitive prin care e dovedit cum credințele noastre politice post-adevărate afectează capacitatea noastră de a vedea faptele și lucrurile evidente:
- Efectul invers: un experiment prin care a fost descoperit că atunci când partizanilor unui partid le sunt prezentate dovezi că ideile partidului lor sunt false, ei o să le refuze și o să creadă și mai mult în acele idei. Totuși, în cele din urmă au ajuns la concluzia că și cel mai fanatic susținător are un punct maxim, care atunci când e atins, poate să-l facă să-și schimbe părerea.
- Efectul Dunning-Kruger („prea prost să înțelegi că ești prost”): este dificil să ne admitem slăbiciunile. Ajungem să vedem partidele politice ca făcând parte din identitatea noastră și ne este greu să admitem că ne-am înșelat în ceea ce le privește.
Postmodernism:
McIntyre: în cele din urmă ajunge la concluzia că postmodernismul este strămoșul post-adevărului. La fel și D`Acona - spune că postmodernismul a deschis calea către post-adevăr.
Michiko Kakutani spune că: relativismul și-a început ascensiunea în anii `60 odată cu războaiele culturale, cu ajutorul Noii Stângi, care voia să expună gândirea patriarhală a Occidentului, universitățile promovând „evanghelia post-modernismului” – aceasta spune că nu există adevăruri universale, ci doar adevăruri mici, personale, formate de către cei care dețin puterea culturală și socială a zilei. Începând de atunci argumentele relativiste au fost preluate de către populiștii de Dreapta, inclusiv creaționiști și sceptici ai încălzirii globale care insistă asupra faptului că teoriile lor ar trebui să fie puse alături de celelalte teorii care au o bază științifică.
Julian Baggini: în ceea ce privește relativismul, pe măsură ce lumea se micșorează datorită globalizării, devenim tot mai critici cu privire la ce e adevărat în culturile noastre, întrebând-ne dacă nu e vorba doar de un prejudiciu local. Și mai spune că în cultura populară, „cartea” relativismului este folosită des ca un punct de cotitură în conversație: adevărul tău e al tău și al meu e al meu și ăsta e sfârșitul poveștii.
D`Acona spune că: este greu de oferit o definiție exactă a postmodernismului și pentru studiul său sunt importante două aspecte ale postmodernismului:
1. Faptul că încurajează vocile cât mai multor oameni în speranța creșterii pluralității în societate: genul, grupurile etnice, orientările sexuale și tradițiile culturale.
2. Dar pentru că acești gânditori au pus sub semnul întrebării noțiunea de realitate obiectivă, au ajuns să slăbească noțiunea de „adevăr”.
Iar dacă totul este un „construct social” atunci cine mai poate spune ce e fals? Cine mai poate opri fake news-urile să se lupte cu „hegemonia mainstream media”?
McIntyre: După ce a intrat în mediile academice și în mass-media, postmodernismul a devenit o stare de spirit și nu o filosofie coerentă. A devenit o față nouă a relativismului și „o pată de rugină pe metalul adevărului”.
Trump a declarat că nu are timp să citească și probabil că nu a auzit de postmodernism, dar el este un mare câștigător al acestei mișcări, pentru că a câștigat fotoliul de președinte cu ajutorul social-media și luptându-se cu adevărul. Trump este dat ca exemplu al „hiper-realității” o formă de discurs în care nu mai există o diferență între realitate și imaginație. De exemplu a declarat că a văzut la televizor sute de oameni care aplaudau atunci când s-au prăbușit „Turnurile Gemene”.
Teoria deconstructivismului lui Derrida se referă la faptul că, pentru a înțelege ideea unui autor, trebuie să-i examinăm contextul politic, social, istoric și cultural care se află în spatele acesteia. Acest mod de gândire a influențat gândirea umanistă din universitățile din Europa și America de Nord în ultimele două decenii din sec. XX, pentru că astfel se puteau pune la îndoială toate marile opere literare. Apoi s-a răspândit în sociologie și alte domenii, având în vedere că totul poate fi interpretat ca fiind un text.
În felul acesta a ajuns și adevărul să fie pus „sub lupă”, deoarece prin deconstructivism criticul are ca instrumente propriile sale valori, interpretări, presupuneri și propriul său istoric. Există mereu mai multe răspunsuri, nu mai există răspuns corect, ci doar povești personale. Nu mai există obiectivitate, ci doar perspective asupra lucrurilor.
A doua teză a postmodernismului identificată de McIntyre: orice formă de adevăr este doar o reflecție a ideologiei politice a persoanei care o afirmă. Foucault spune că viața noastră socială este definită de limbaj, dar acesta este format prin relația dintre putere și dominație. Pentru că nu există „adevărul”, cei care afirmă că posedă cunoașterea încearcă să ne asuprească, nu să ne educe. Puterea ne permite să controlăm ce este adevărat.
În ceea ce privește extrema dreaptă, ironia vine din faptul că dacă în urmă cu 30 de ani critica postmodernismul, acum se folosește de acesta.
Știința
McIntyre: desigur că postmodernismul a intrat în conflict cu oamenii de știință și că există o legătură între interesele economice și politica post-adevărului, având în vedere cum corporațiile au finanțat campanii de lobby cu privire la subiecte care privesc poziția politică asupra schimbărilor climate, arme, migrație, sănătate, avorturi, căsătoria între persoane de același sex.
Michiko Kakutani: știința a avut și ea de suferit datorită postmoderniștilor radicali care au afirmat că teoriile științifice sunt construite social: se bazează pe identitatea persoanei care a formulat teoria și valorile culturii în care s-a format, astfel știința nu poate să se prezinte ca fiind neutră și să afirme adevăruri universale. De aici drumul a fost deschis și pentru antivacciniști și cei care neagă încălzirea globală astăzi.
McIntyre: unul dintre cele mai populare contraargumente cu privire la rezultatele științifice este că omul de știință este părtinitor. Credințele religioase sau politice sunt luate în calcul atunci când e vorba de dovezi empirice, iar slăbiciunea științei vine din faptul că indiferent cât e de testată, o teorie științifică e doar o teorie, adică într-un anumit punct oamenii de știință trebuie să admită faptul că și cea mai puternică explicație a lor nu poate fi oferită ca fiind adevărată pe deplin. Acest lucru este exploatat de cei care afirmă că se pricep mai bine. Așa că, în prezent rezultatele științifice sunt interpretate de către foarte mulți oameni care nu sunt experți (vezi dezbaterea medicului Mihai Craiu cu „experta” Olivia Steer care ținea strâns în mâini cartea lui Wakefield).
Postmodernismul a ajuns să fie folosit de politica de dreapta prin teoria creaționistă în școli, care este prezentată ca fiind combinația dintre fundamentalismul creștin și prostmodernism.
D`Acona - industria dezinformării: campanii prin care este ascuns adevărul, publicul devine confuz și apar controverse acolo unde nu existau. Așa s-a întâmplat în 1954 cu o comisia care ancheta legătura între cancerul pulmonar și fumat. Pentru că a fost o dezbatere lungă și elaborată, oamenii au devenit confuzi, acesta fiind de fapt obiectivul celor care susțineau industria. La fel s-a întâmplat mai târziu cu încălzirea globală.
McIntyre și D`Acona prezintă perspectiva lui Trump cu privire la încălzirea globală, care afirmă că este doar o invenție a chinezilor menită să distrugă economia SUA. A scris pe Twitter acest lucru, iar după ce a ajuns președinte s-a înconjurat cu sceptici ai încălzirii globale.
Falsa echivalență
Programele de știri, de exemplu, sunt mereu în căutare de confruntări, care creează iluzia unei dezbateri între forțe egale (chiar dacă se confruntă Olivia Steer cu medicul Mihai Craiu). Dezbaterile de acest gen duc până la urmă la relativism, ideea fiind să ții dezbaterea vie și să te asiguri că nu se ajunge la o concluzie.
D`Acona: Marile companii au date despre noi pe care le oferim în schimbul accesului la anumite pagini, iar algoritmii au învățat să ne trimită spre acele conținuturi care sunt de acord cu noi și ne închid în bule. Cu ajutorul internetului astăzi putem să popularizăm o minciună mai repede ca niciodată. Propaganda rusă este cea care a inventat multe dintre tacticile acestea de manipulare și a intervenit și în alegerile din 2016 din SUA.
McIntyre: biasul cognitiv ne face să fim predispuși manipulării și exploatării de către cei care au o agendă, în special dacă îi discreditează pe ceilalți. Bulele în care ne închidem pe rețelele de socializare ne fac și mai predispuși la post-adevăr. Sursele noastre de informare ne fac sclavii acestora și suntem vulnerabili atunci când ne spun exact ce vrem să auzim.
Iar Kakutani spune că: monitoarele (PC, telefon, tabletă) au devenit o oglindă care ne reflectă, pe baza algoritmilor, interesele. Social media ne oferă informații care ne confirmă părerile despre lume prin ceea ce se cheamă „o buclă nesfârșită despre tine”. Oamenii trăiesc în bule tot mai mici, de aceea e tot mai greu pentru democrați și republicani să fie de acord asupra unor fapte. Pe baza teoriilor conspirației care apar pe rețelele sociale și apoi devin populare ajungem la concluzia că internetul nu mai reflectă realitatea ci o modelează. SUA s-au fracturat în două triburi, aproape egale care nu se luptă doar pentru partea lor, dar și să-i provoace, condamne și învingă pe ceilalți. Cum a intrat Rusia pe fir? Din 2012 Kremlinul încearcă să destabilizeze UE și NATO folosind arme non-militare, de aceea a susținut partide populiste din Europa, precum cel al lui Le Pen din Franța și alte țări. Au campanii de dezinformare cu ajutorul Sputnik și RT. De exemplu pentru alegerile din 2016 din SUA Twitter a raportat 50 000 de conturi care aveau legătură cu Rusia și făceau propagandă electorală.
Cum s-a deteriorat mass-media?
În numele obiectivității s-a hotărât să fie oferit timp și spațiu egal pentru dezbateri despre anumite teme, chiar și pe cele unde era vorba de fapte clare. În teorie pare normal să fie procedat în acest mod, dar în practică acest lucru a fost un dezastru pentru subiectele care țin de domeniul științei pentru că au fost create echivalențe false între două părți când una dintre acestea nu era una credibilă.
De exemplu în ceea ce privește încălzirea globală erau invitați în același studio oameni de știință și „sceptici” iar ecranul era împărțit în două, iar moderatorul îi lăsa să vorbească la fel de mult pe fiecare, iar la sfârșit spunea că e vorba de un subiect controversat. Sloganul celor de la Fox News este: „noi îți livrăm știrile și tu decizi ce să crezi.”
Concluzii
Baggini: Rațiunea nu ne conduce către adevăr, dacă o urmăm obedienți, e mai degrabă ca un instrument de navigație care ne poate ajuta să ajungem mai aproape de adevăr, dacă știm cum să-l folosim, ce să căutăm. Înțelegând capcanele iraționalității în care putem să cădem înseamnă că putem să devenim mai buni în încercarea de a le evita. Puterea adevărurilor empirice se află în faptul că sunt tot timpul puse la încercare și supuse respingerii.
McIntyre: post-adevărul nu este despre realitate, ci despre cum reacționează oamenii asupra acesteia. Atunci când devenim conștienți de biasurile noastre cognitive putem să le controlăm mai bine. Dacă ne dorim o presă de calitate trebuie s-o susținem. Depinde doar de noi cum o să ne comportăm într-o lume în care cineva încearcă să tragă un „văl” peste ochii noștri. Adevărul contează ca întotdeauna, dacă o să realizăm acest lucru în timp util depinde doar de noi.
Acum în 2024, după ce am trecut prin alegerile din 2020, o pandemie care a durat 2 ani, cu un război pornit de un criminal care are justificări din manualul său de istorie din școala generală, cu alt război în care asociații feministe și LGBT au ajuns să apere lumea musulmană, scandalul Cambridge Analytica, cu AfD-ul la nemți și AUR-ul la noi, cu copii ale lui Trump în Argentina și Olanda și înainte cu câteva luni de alegeri în majoritatea țărilor importante, totul pare că a devenit mult, mult mai rău.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Lumea e un caleidoscop de imagini, impresii, sentimente, preferinte, influente, manipulari si multe adevaruri despre aceeasi tema, despre acelasi lucru. Multi care se pricep la toate si fiecare in bula lui, cu adevarurile lui.
„Întrebarea lui Pilat: „Ce este adevărul?" a răsunat de-a lungul istoriei.
Într-o lume postmodernă care neagă faptul că adevărul poate fi cunoscut, e mai important decât oricând ca întrebarea să primească răspuns. Ce este adevărul?
O definiție propusă a adevărului
În definirea adevărului, e important ca mai întâi să observăm ce nu este adevărul:
• Adevărul nu e pur și simplu ceea ce funcționează. Aceasta este filosofia pragmatismului – și abordarea de tip scop vs. mijloace. În realitate, minciunile pot părea că „funcționează", însă ele sunt tot minciuni, nu adevăr.
• Adevărul nu e pur și simplu ceea ce e coerent sau pe înțeles. Un grup de oameni se pot strânge laolaltă și să alcătuiască o conspirație bazată pe un set de falsuri, în care toți cad de acord să spună aceeași poveste neadevărată, însă acest lucru nu face prezentarea lor adevărată.
• Adevărul nu e ceea ce-i face pe oameni să se simtă bine. Din nefericire, veștile rele pot fi adevărate.
• Adevărul nu e ceea ce majoritatea oamenilor spune că e adevărat. Cincizeci și unu la sută dintre oameni pot ajunge la o concluzie greșită.
• Adevărul nu e ceea ce e cuprinzător. O prezentare lungă, detaliată poate totuși duce la o concluzie falsă.
• Adevărul nu e definit de intenții. Intențiile bune pot fi totuși greșite.
• Adevărul nu e cum cunoaștem; adevărul e ce cunoaștem.
• Adevărul nu e pur și simplu ceea ce se crede. Cea ce se crede poate fi totuși minciună.
• Adevărul nu e ceea ce e dovedit public. Un adevăr poate fi cunoscut în mod privat (de exemplu locația unei comori îngropate).
Cuvântul grecesc pentru „adevăr" e alētheia, care literalmente înseamnă „a dezvălui" sau „a nu ascunde nimic". El transmite ideea că adevărul e întotdeauna prezent, întotdeauna deschis și disponibil ca să fie văzut de toți, fără ca ceva să fie ascuns sau umbrit. Cuvântul evreiesc pentru „adevăr" e emeth, care înseamnă „fermitate", „constanță" și „durată". O astfel de definiție implică un conținut cu durată veșnică și ceva pe care te poți baza.
Un concept popular cu privire la lume și viață este pluralismul, care afirmă că toate pretențiile de adevăr sunt deopotrivă valide. Bineînțeles că acest lucru e imposibil
Pluralismul se prăbușește în fața legii noncontradicției, care spune că un lucru nu poate fi și „A" și „Non A" în același timp și în același sens". - https://www.gotquestions.org/Romana/ce-e-adevarul.html
„Adevărul vă va face liberi.” (Ioan 8, 32).
„Şi totuşi, la o analiză mai atentă observăm că armonia celor două noţiuni începe să prezinte anumite discordanţe. Observăm că în istoria omenirii, cele două valori nu coexistă într-una şi aceeaşi societate, că atunci când una prevalează, cealaltă intră în declin”. - https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/adevar-sau-libertate-2071485.html
Traim intr-un turn Babel din ce in ce mai inalt.
Nu poți blama doar Fox fără a menționa CNN.
Auzi, tu, ”operațiune militară specială” - și cine doar pronunță cuvântul ”război” ajunge la închisoare (în Rusia, deocamdată).
Dar chiar Putin vorbește recent că Ucraina a pornit un război împotriva Rusiei. Și e citat de tot mapamondul...
Ca să nu mai zic de aberațiile/minciunile ambasadorilor Rusiei, ai purtătorului de cuvânt dela Kremlin, ai lui Medvedev... toate preluate de mass-media de pretutindeni ca pe ceva normal, asta mă îngrozește.
Pe mine, dacă mă minte cineva în față, nu ma feresc să-i spun, de la obraz, că e un mincinos, și apoi nu mai vreau să am de-a face nimic cu un asemenea om.
Lumea și-a ieșit din țâțâni!
PS. Ce om rațional (mai există așa ceva în tabăra republicană din SUA, de ex.?!?) îl poate asculta și crede pe Trump?! Că el va punem capăt războiului din Ucraina în 24 ore dela alegerea sa ca președinte SUA. Că mai face un gard la granița cu Mexicul etc.
Autorul articolului are perfectă dreptate, nu mai există argument rațional/stiințific, când lumea este condusă/manevrată/indoctrinată pur emoțional.
Totuși eu sper că, cel puțin in SUA, lucrurile vor reveni la ”normal”. Am mai avut trumpiști, sau ceva de genul, în anii '50 ai secolului trecut, cu McCarthy - alt republican de nădejde. La fel (sper!) să se termine și cu Trump.
Iată memorabilele cuvinte ale lui Joseph Welch, care a pus astfel punct carierei politice ale lui McCarthy:
”You have done enough. At long last, have you left no sense of decency?"
Pe lung: afirmații care se contrazic intre ele, altele care sunt prezentate axiomatic drept bune sau rele (dar nu sunt cântărite sau dovedite), un ton superior ca să dea iluzia ca nu mai e nimic de adăugat, când de fapt argumentația se sprijină pe prestidigitatie.
Să luăm de pildă afirmația ca sunt înclinați spre teoria conspirației cei care nu au încredere in oameni. Dar tot in articol se scrie despre războiul din Rusia si cel din Israel. Suntem in anul 2024, avem două războaie in apropiere si trebuie sa credem... ce? Că omenirea a ajuns la progres moral, la solutia păcii eterne? Nu ne arată aceste 2 războaie că lăcomia, egoismul, violența se împart cam egal pe secole, de când e lumea, lume? Ne mai camuflam noi puțin defectele prin bune maniere si frica de un sistem juridic, dar luptam cu niște demoni dintotdeauna. Ținuți in frâu o vreme, la răstimpuri vedem că ne scapă din mâini si nouă ca indivizi, si umanității in general. Si atunci, de ce ai avea incredere oarbă in ceilalți? O doză de neîncredere este legitimă, câtă vreme nu se transformă în paranoia sau mizantropie.
Apoi, nu înțeleg dacă sunteți creștin. Pare ca disprețuiți creationismul, desi la descriere ni se arată ca sunteti teolog. De asemenea, pare ca susțineți pletora ideilor radical progresiste: ideologia de gen etc. Menționați acolo clar ca sunteti anti anti vaccinist si anti scepticismul schimbărilor climatice, după care, câteva fraze mai încolo, aveti o enumeratie cu ideologia de gen, căsătorii intre persoane de acelasi sex si avort. Aici nu spuneți clar cum va pozitionati, dar stim ca Trump, pe care l-ati criticat, este pro viata si anti Lgbt. De aici sa deducem ca sunteți pentru toata ideologia radicala progresista? Hmm, se contrazice cu formația dvs teologica. Dar stai, cu asta se contrazice tot articolul acesta plin de mândrie si contradictii. Mai curând, la dvs se aplică spirala tăcerii, un concept in psihologie de care poate că ati auzit. Este atunci când vrem sa fim si noi cu opinia dominantă sau prezentată ca dominantă. Sa nu fim altfel si deci sa nu riscăm ostracizarea.
Pe scurt, sunteți penibil!