Vrei să pari într-un anumit fel, dar obții efectul opus celui dorit. De ce comportamentele forțate sunt contraproductive

Foto: Profimedia

Am întȃlnit de multe ori, şi cu siguranţă şi dvs., persoane care par false, forţate sau chiar mincinoase, deşi conţinutul logic al discursului lor este fără reproş, ba mai mult, şi faptele vin cumva să întărească asta. Cu toate acestea, astfel de oameni ne pun în încurcătură, uneori chiar ne fac să devenim precauţi. Oare de ce se întȃmplă aşa?

Dacă eliminăm din discuţie cazurile de înşelătorie voită (de care de fapt ne “prindem” pentru că nu există consistenţă între vorbe şi fapte), starea de nedumerire sau alarmă descrisă mai sus apare în prezenţa persoanelor pentru care există o discrepanţă între ceea ce spun şi ceea ce comunică prin limbajul corporal, mimică, gestică, postură, etc – cu alte cuvinte limbajul verbal şi cel non-verbal nu se potrivesc. Cum cele două ajung la creierul nostru în mare parte prin canale senzoriale diferite, nu conștientizăm despre ce este vorba, dar tot simţim (chiar dacă destul de nebulos) că ceva nu este în regulă, în consecinţă devenim distanţi, bănuitori, retrași în raport cu persoana respectivă.

Dar oare ce le mȃnă pe acele persoane să fie false?

Motivele sunt multiple şi rareori ţin de o lipsă de onestitate intenționată sau de valori îndoielnice.

În multe cazuri se pot vedea astfel de comportamente la tineri: cum perioada tinereţii este caracterizată de multe începuturi, deci de multă incertitudine şi deseori de lipsă de încredere în sine, unii dintre ei caută modele de atitudini sau comportament. Acest lucru este fundamental corect, cu condiţia ca aceste modele să fie preluate intern şi prelucrate, urmȃnd a fi exprimate după ce au fost remodelate conform propriei personalităţi, Uneori însă fie încrederea în sine este prea redusă, fie modelul este exprimat extrem de “agresiv” (de la un prieten/părinte care te sfătuieşte “fă aşa, spune aia” pȃnă la cărţile sau podcast-urile de dezvoltare personală care dau modele, utile de altfel, dar prezentate mai mult sau mai puţin drept “unica cheie a succesului”). Ceea ce nu se specifică în cazul acestor modele este că ele au fost eficiente pentru o persoană sau o tipologie de personalitate, dar că nu sunt universal valabile în exact forma prezentată de autor, pentru că varietatea tipologiilor umane este aproape infinită (în cazul autorilor motivul este că doresc să îşi vȃndă cartea, iar în cazul celor din jur de obicei pentru că nu există suficientă acordare la diversitatea socială pentru a înţelege că ce a funcţionat pentru o persoană nu este neapărat valabil şi pentru o alta). Rezultatul este că tȃnărul, dorind sincer să devină mai bun într-o arie sau alta a dezvoltării personale, preia ca atare “sfatul”; cum acesta nu se potrivește mereu cu persoana, apare discrepanţa menționată mai sus, între ceea ce spune cineva şi ce comunică nonverbal. Aşa se ajunge de exemplu ca persoane mai timide să încerce să devină asertive prin folosirea unor fraze mai degrabă agresive, dar continuă să aibă o postură închisă sau o voce tremurată, care sunt evident semne de retragere.

Dintre fenomenele care pot să stea la baza acestor discrepanţe mai există şi ceea ce s-ar putea numi “înţelepciunea comună” – cea care de fapt nu prea se dovedeşte a fi întelepciune, în multe situaţii. Cred că toate femeile au auzit la un moment dat sfatul: “dacă îţi place de un băiat/bărbat, nu-l băga în seamă!”. Tinerii au auzit că femeile ar fi impresionate de forţă şi încep să considere că muşchii dezvoltaţi la sală ar fi secretul succesului la sexul opus, fără a mai depune vreun efort în partea de socializare, care este de fapt anticamera curtării. Şi uite aşa, comportamentele acestea forţate duc la exact efectul opus celui dorit.

Mai ajung să aplice “reţete” date “de-a gata” şi multe persoane mai mature, dar care au trecut printr-un eveniment neplăcut, care le-a afectat încrederea în sine. Acestea atribuie eşecul unui anumit tip de comportament anterior şi tind să facă exact contrariul, Cum contrariul de multe ori nu le este la îndemȃnă, comportamentul este exagerat şi pare fals, ducȃnd la distanţarea celor din jur şi accentuȃnd insecurităţile personale. Ba chiar, în cazuri de problematici mai serioase, persoanele în şoc aplică oarecum robotic sfaturile celor din jur, şi din nou se pot observa comportamente forţate, neadecvate ori persoanei, ori situaţiei.

Care este pledoaria mea în faţă acestor cazuri?

Ei bine, eu susţin autenticitatea. Susţin curajul oamenilor de a exprima ceea ce simt şi în modul în care sunt, fără temeri de tipul “dacă spun că nu mă simt foarte la îndemȃnă în situaţia X voi părea slab(ă)”, “dacă nu fac şi eu asta voi părea neinteresant(ă)”, “dacă îi spun unei persoane că o plac va rȃde de mine”, şi aşa mai departe. Desigur, este posibil să apară şi astfel de reacţii, dar ele vor fi punctuale, în timp ce precauţiile trezite de lipsa de autenticitate vor avea caracter general şi nu vor face decȃt să accentueze insecurităţile, bazate pe un monolog interior de tipul “dacă tuturor le iese în modul asta şi numai mie nu, atunci chiar sunt o persoană fără valoare”. De fapt fraza anterioară include două greşeli: mai întȃi că nu “le iese” tuturor ci doar unor persoane, şi apoi că nu iese nu din cauză că cel/cea care a încercat este lipsit de importanţă, ci pentru că a încercat într-un mod artificial şi străin de personalitatea proprie, cu alte cuvinte a încercat să pară altcineva decȃt este.

A fi autentic înseamnă a se exprima pe sine, cu bune şi cu rele, în mod sincer. Nu înseamnă a-şi împărtăși universal temerile, dar nici a le nega dacă pe asta se centrează interacțiunea cu ceilalţi. A fi autentic înseamnă a nu se feri de a exprima lucrurile pozitive observate în jur şi emoțiile încercate, şi a nu se teme că imaginea oferită celor din jur nu este suficient de bună. Poate că în anumite cazuri persoanele mai nesigure vor alege să nu se exprime, este în regulă, greșeala este în a exprima ceva ce nu există în interior, doar pentru a se conforma unui model. Şi tot autentic este şi a refuza antrenarea în comportamente sau acţiuni care nu sunt conforme cu valorile sau preferinţele unei persoane, doar pentru a fi la fel cu cei din jur, Asta nu înseamnă a nu putea să optezi pentru a încerca ceva nou, dacă ţi se pare că îţi va aduce un plus; nici pe departe, socializarea îmbogăţeşte universul uman, dar … doar dacă ceea ce e de preluat din exterior se potrivește cu valorile, convingerile morale şi preferinţele proprii.

Da, uneori drumul spre autenticitate este greu, mai ales atunci cȃnd nu există suficientă experiență de viaţa, sau suficientă încredere în sine, sau când un eveniment traumatic a zdruncinat însăși bazele existenţei unei persoane; oricȃt de dificil ar fi însă, acesta este singurul care duce spre conectarea umană adevărată, iar rezultatele merită pe deplin efortul depus.

Articol publicat initial pe liviabutac.ro

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp