Foto: Inquam Photos
„Femeile n-au de-a face cu politica. Asta e treabă de bărbat.'' Nu vă sună cunoscut? Nu spunea și Caragiale: „Zoe, fii bărbată!"? Căci dacă ești femeie, „răbdare și tutun"...
Da, puterea și forța ca atuuri tipic masculine, curat murdar, dar adevărat. Cel puțin în politica românească actuală. Și nu este de mirare, luând în considerare evoluția noastră post-decembristă - în termeni de societate afectată de un soi de PTSD combinat cu un capitalism prost înțeles și aplicat.
Cât despre generația mea, ea a fost strivită de stereotipuri legate de rolurile tipice de gen și de presiunea unei societăți automatic setată pe a pune (& promova) „etichete" cu cea mai mare ușurință, sub deviza „crede și nu cerceta".
Am fost crescuți (și „socializați", cum se spune în Germania) în anii '90 și 2000, când România era pe „culmile disperării" din toate punctele de vedere. Traversam o perioadă de tranziție... Interminabilă.
Imediat după '89, când a dispărut spectrul dușmanului comun, și unitatea între oameni (indiferent de gen!), ca să nu zic egalitate (măcar la nivel de propovăduire statală socialistă), a început și ea să dispară.
Ca soluție imediată la șocul economic post-decembrist a apărut și soluția „rapidă" la șomaj. S-a importat și popularizat imaginea femeii-obiect ce nu avea nevoie de altceva decât de corpul ei pentru a obține tot ceea „ce-și doresc femeile": un bărbat cu bani (în traducere liberă, unul cu un job bine plătit, ori cu afacere proprie, și evident, o mașină care să fie de la Dacia în sus!).
Un loc de muncă era oricum greu, dar nu imposibil de găsit, mai ales dacă aveai „pile" - abia apoi îți puteai dovedi abilitățile profesionale. Multe fete erau încurajate de mame să-și găsească un străin și să scape imediat din patria sortită eșecului. Viața de femeie casnică, îngrijind de cel puțin 2 copii și de un soț neamț într-un mic orășel din Bavaria era considerată o binecuvântare chiar și în distinsa urbe a Iașului postdecembrist.
Apoi a venit epoca de colaps economic din anii 2000, în care atâtea românce ce își pierduseră locul de muncă și nu aveau vârsta unei reprofilări au trebuit să ia drumul Italiei, Spaniei, Franței etc pentru a îngriji de copiii și bunicii altora...
Căci sacrificiul stă bine femeii, nu? Conceptul de „mamă eroină" a căpătat o valență mult superioară celei din era proletcultistă, însă a fost prea puțin recunoscut de către opinia publică contemporană.
Contextul politic din primele decade post '89 a fost unul exclusiv destinat bărbaților, creat de foștii acoliți ai PCR transformați în pseudo revoluționari, iar în viața publică și politică figurile feminine erau reduse la un minimum, chiar și în cadrul noilor partide, ieșite tocmai din sânul intelectualității.
Un exemplu concludent ar fi PAC: cu excepția Anei Blandiana - considerată mai mult o figură literară decât una politică - nu reușesc să conjug imaginea vreunei alte figuri feminine de seamă în rândurile acestui partid ce se voia un deschizător de drumuri…
Așadar, ce fel de mesaj s-a dat comunității până în anii 2000? Că femeile nu sunt necesare în viața publică și politică, că „domnișoara" venerată de Cotabiță în muzica ușoară a epocii servea doar drept muză - imagine ce a degenerat apoi în anii 2000, cu valul de pop (eufemistic spus „comercial"!) care se încăpățâna să portretizeze fetele și femeile ca obiect, și nu ca model de autodeterminare, inteligență și forță - așa cum erau reprezentați bărbații.
Desigur, lucrurile s-au mai îmbunătățit de atunci, însă nu în mod covârșitor, dacă ne uităm la cifre. Ceea ce a provocat o schimbare de mentalitate a fost deschiderea la UE.
Diaspora, prin simpla ei existență și prin emanciparea pe care a „forțat-o", a sădit sămânța speranței: se poate și altfel.
Dacă alții pot, de ce nu putem și noi? Dacă în alte societăți femeile au un cuvânt de spus, de ce nu și la noi?
Căci politica din România nu prea a încurajat nici în ultimii 10 de ani implicarea femeilor, ci s-a ocupat mai degrabă de sabotarea imaginii ei pe scena politică (vezi Viorica Dăncilă), ceea ce, evident (!), nu înseamnă că nu există destule femei competente și capabile de a contribui la procesul decizional la nivel statal.
Vorbim de progres în sensul valorilor europene, de egalitate și de vizibilitate - în toate domeniile, deci, evident, și în politică - pentru că acolo se iau deciziile ce ne afectează pe toți, indiferent de gen.
Problema în estul Europei este însă alta.
Dat fiind că în 50 de ani de dictatură aproape nimeni nu avea destul, acest aspect s-a materializat într-un acerb instinct de supraviețuire, de a călca pe cadavre pentru a obține ce vrei. Căci dacă pierzi ocazia, nu știi dacă vei mai avea o a doua șansă. Cum se întâmpla în cazul cozilor dinainte de '89: cumperi azi ce poți, pentru tine și cei apropiați, că mâine nu se știe...
Chiar la peste 30 ani de la Revoluție, viața este încă văzută ca luptă pentru supraviețuire: supraviețuirea celui mai puternic. Ca în junglă. Iar cei care sunt într-o poziție de putere - bărbații - nu au intenția de a împărți acest privilegiu - deși, în folosul întregii comunități, din care, fac parte și femei, ar fi cel mai indicat. Lipsește un minim de grijă și interes pentru binele comunității, o gândire pe tren lung.
Aici aș da exemplul Germaniei, în care individul este respectat că parte integrantă a comunității. Prin urmare, principiul incluziunii și al reprezentativității este crucial.
Categorisirea și discriminarea pe criterii de gen, etnie, religie, orientare sexuală etc este deja considerată un delict. În acest sens, noul guvern al Verzilor a numit-o recent în funcția de Responsabil Anti-discriminare pe doamna de origini turcești Ferda Ataman, cunoscută (și temută) pentru poziția sa critică privind limbajul discriminatoriu folosit la adresa cetățenilor germani cu alte origini etnice.
Germania luptă încă pentru acordarea de drepturi egale în viața cotidiană. Autodefinirea bazată exclusiv pe gen este considerată depășită și reductivă, căci se evită o stereotipizare. Etichetele nu mai funcționează. Lumea a început să se distanțeze de viziuni unilaterale, binare și limitative de a-i privi pe ceilalți, în special ca reacție la politicile de dreapta ale așa-numiților „bio-germani".
Fiecare individ, indiferent de gen, este considerat om și este evaluat în baza capacităților proprii. Afirmații de genul celor enunțate de Viktor Orban la Tușnad acum câteva zile sunt de neconceput. Fiecare cetățean are dreptul de a se exprima la nivel politic: cei fără pașaport german au dreptul de a vota la alegerile locale, iar o bună parte din societatea civilă atât de activă la nivel politic nu mai corespunde de multă vreme vreunui stereotip. Politica e de negândit fără prezența femeilor. Și nu mă refer doar la Angela Merkel, ci și la sumedenia de activiste și membre de partid.
Adevărat, activismul în România nu are același trecut, însă activitatea și implicarea femeilor la toate nivelurile este de necontestat. Atunci de ce este încă atât de puțin vizibilă la nivel de Parlament și Guvern?
Dacă politicienii români se sperie de femei în posturi publice, mă întreb ce reacție va suscita un discurs public în privința unui al treilea gen, drepturile LGBTQ+ ori o populație numeroasă de imigranți în general?
Trebuie să privim lucrurile în ansamblu, fără a diferenția. Un minim de solidaritate, nu de invidie gratuită și complexe. A fi într-o luptă continuă cu lumea e stresant și contraproductiv.
Într-adevăr, ne-au fost inculcate stereotipuri și prejudecăți greu de extirpat, dar o evoluție în gândire nu este imposibilă, chiar și în pofida (sau poate grație) fenomenului AUR, atât de clar distrugător și anacronic prin ignoranța și discriminarea pe care o propovăduiește - din păcate, și cu ajutorul figurii politice feminine pe care o promovează și care nu este deloc reprezentativă pentru potențialul unei femei în politica românească.
Revenim astfel la ideea „etichetelor". Și dacă în loc de a judeca după aparențe am face efortul de a aștepta, cunoaște, accepta ceea ce e poate diferit, insolit? Dacă am pune mai des sub semnul întrebării convențiile pe care ne-am obișnuit să le luăm de bune? Doar simpla întrebare: „de ce nu?" ar fi un început.
Nici politica, nici puterea nu au gen.
Îndrăznesc să recomand așadar un exercițiu de umanitate și flexibilitate mentală. Așa cum ne-ar sta bine după 15 ani de „Europa".
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.