
Foto Getty Images
La câțiva ani după intrarea în anii 2000, eram un grup de tineri studenți și elevi în an terminal, uniți de același scop: voluntariatul la un centru de zi pentru copii într-o localitate din apropierea Bucureștiului. Pe parcursul celor câțiva ani de voluntariat s-a creat și o strânsă prietenie între noi. O dată pe an ni se alătura fizic și un mic grup de tineri italieni, veniți în România pentru a face voluntariat. Pe lângă campusurile organizate pentru copii, seratele de sfârșit de săptămână, ne plăcea să ieșim împreună la câte o terasă.
Ne adunasem într-o lună de august, cam cu un an înainte de alegerile locale, la o terasă, „La Teca”. Eram obișnuiții casei, adunam mesele împreună pentru a încăpea toți cei douăzeci de corifei. Dintr-una într-alta, evident, au venit în discuție și alegerile locale. Aceleași vechi păreri, că o fi așa, că o fi pe dincolo. Dar așa din senin, Andrei alias Spulberă Vânt - trebuie să fiu sincer, am îndulcit porecla, căci, în realitate, „spulberă” era înlocuit de un alt cuvânt - zice: „Bă, hai să facem un partid și să candidăm”.
Am pufnit cu toții în râs, crezând că era o glumă, căci el, mai tot timpul, venea în discuțiile noastre cu câte o dumă. „Nu, nu glumesc, hai să facem un partid! Oare nu ne-am săturat să tot dezbatem fără să facem nimic?”. Ne-a lăsat pe toți cu gura căscată. Ne era confortabil să discutăm, să ne plângem, să luăm în râs, să ignorăm, dar să punem osul la treabă, nu ne-am gândit. Spulberă Vânt, încurajat de tăcerea noastră, a continuat: „Ca abilități avem de toate în grupul nostru: Gionuț este la SNSPA, Ivan, la construcții, Mari, la socio, Moldoveanul (Liviu), la teologie, Marianca, la afaceri internaționale, Ciuf, la contabilitate”. Am intrat în jocul lui: „Da’, ia zi, măi, Spulberă Vânt, tu ce vei face?” El era la o școală profesională de mecanici. „Împart afișe și mă ocup de parcul auto”. Evident, am mai tras o porție sănătoasă de râs.
Cu noi erau și italienii, ceva română înțelegeau ei, dar pe alocuri le mai traduceam. Cel mai entuziast traducător era Florinel Crețu`. Nu știa o boabă de italiană, dar compensa prin spiritul său umoristic și gestica tipică cu cele cinci degete adunate: „Ma che, alegerezioni, partidi, stupidi”. La Fife Padovanul (era din Padova), italian cu mai multă experiență democratică decât noi - de obicei, era în același spirit glumeț cu Florinel - am văzut că, brusc, ia o mină serioasă: „Ma, de ce nu?”, ne spune el într-un amestec italiano-român cu accent. Instant, Florinel s-a înecat cu berea pe care o sorbea din halbă: „E dat naibii Fife ăsta! Scoate și el o vorbă în română și aia serioasă” și începe iarăși a gesticula: „Fife, io canțone, cantare, campanie. Capito?”, la care nici Fife nu se lasă mai prejos; „Come no, Li animals live”. „Li animals” era așa-zisa formație ad-hoc de vară care anima cu cântece serbările copiilor (evident, copiilor nu le spuneam despre acest nume): Fife - chitară, Florinel - percuție, Clau – fluier și eram noi câțiva animatori cu vocea. „Ce tare! Avem și show pentru campanie”, continuă Andrei pe ideea lui. „Bă, tu ești dus, termină o dată cu astea”, zice Emi, care era mai tranșant de felul lui. Și de aici s-a iscat un talmeș, balmeș de voci, păreri pro și contra.
Dar Marianca și Mari, care erau pasionate de teatru, ne-au adus într-o zonă în care ne-au calmat: „Ia ascultați aici! Pornim ca în Titanic Vals: «Are omul încărcătură politică? Are! Gata, s-a făcut!». Haideți totuși să ne gândim un pic la această idee”. Culmea, mai în glumă, mai în serios, ne-am mobilizat. Și nu am pornit de la cum să se numească partidul, ci, prin inițiativa noastră, ne gândeam la ceea ce puteam oferi oamenilor. Am structurat câteva idei de program. Evident au fost și câteva idei de nume de partid. Candidatul? Eh, aici ne-am cam împotmolit. Noi nici nu aveam partid și deja luptele de culise au pornit. Nu voi intra în mai multe detalii, în schimb m-a surprins zâmbetul ironic al domnului Teca, care asista la luptele noastre „de partid”: „Măi, copii, voi sunteți ca și cățeii mei, care se latră între ei când le duc de mâncare, dar e suficient să latre o dată dulăul ăla mare, că se pun toți cu botul pe labe”. Și cam așa a fost și cu demersul nostru, când Gionuț, de la SNSPA, a venit cu concluziile încercării sale de a vedea cum se înființează un partid și din ce ne-a relatat, a cam dat peste un „dulău mare”. Iar remarca de final a lui Mari a fost cea care ne-a descrețit frunțile „Băi, să-mi trag una, ce succes am fi avut cu discursul lui Spiridon Necșulescu «Fraților, vă rog să nu mă votați!», tot din Titanic Vals.
Tot uitându-mă în aceste zile la fel de fel de zbateri după anularea voturilor, mi-a venit în minte această amintire. Strategii noi, abordări diverse, regândire de programe, propuneri mai vechi și mai puțin noi. Nu am pregătirea necesară să intru în analize socio-politice, în schimb aș merge pe o latură mai ușoară, simplă (soft, cum am zice la corporații). Aș dori să văd pe cineva că iese în față și, cu toată tăria, preferabil și convingerea, ar zice „Fraților, nu mă votați”. Să zică de ce să nu-l votăm, că de ce să votăm ne sunt pline urechile. Curat și cinstit în politică? De ce nu? Probabil că niciunul dintre noi nu suntem cu adevărat curați și cinstiți, dar o examinare a conștiinței ne-ar putea pune pe drumul cinstei față de sine și față de ceilalți.
Plec de la cele de mai sus și mai abordez o latură hard, de data aceasta, de esență: credința. Și la fel putem merge pe partea ușoară atunci când credem sau ne încredem într-un partid, o ideologie, o persoană. Dar există și o latură mai solicitantă, a credinței, de angajament sau cum l-a interpelat Emil Constantinescu pe Ion Iliescu la ultima dezbatere: „Credeți în Dumnezeu, domnule Iliescu?”. Conform ultimelor sondaje, ne-am declarat într-o proporție covârșitoare popor creștin. Iar, conform învățăturii Bisericilor creștine, enoriașii sunt încurajați să fie implicați în viața socială, să fie semne ale lui Hristos în lume. Tind să cred că, în țara noastră, este o ruptură între credință și viața socială. Aud foarte des: credința este treaba mea la biserică sau în cadrul familiei, viața socială este treaba statului. Suntem o țară majoritar creștină, așa că mă pot hazarda să lansez o întrebare: „Oare cum ar arăta tărișoara noastră dacă toți locuitorii prin credință s-ar angaja și în viața profană a localității lor?” Pare o utopie, așa-i? Dar vă dau un singur exemplu, al regelui George al VI-lea, care, în discursul său din data de 24 mai 1940, a invitat toți locuitorii Marii Britanii la o zi de rugăciune în momentele grele prin care treceau soldații lor. Rezultatul este cunoscut ca „miracolul de la Dunkerque”.
Dacă tot se spune, aproape generalizat, că suntem într-o situație critică, aș dori să-i văd pe liderii politici că ies în față să invite la rugăciune pentru țară. Nu doar la acele manifestări publice, cu icoane și cruci în mâni sau la „bobinat” cruci prin biserică în văzul alegătorilor. În aceste momente, chiar i-aș întreba cu toată tăria „Credeți în Dumnezeu?”. Dacă răspunsul este „Da!”, atunci mă aștept să fie cinstit sau măcar să înceapă să fie cinstit, altfel credința este un nonsens. Dar nu ne putem opri doar la această tragere la răspundere, și noi, pe plan personal, individual, trebuie să răspundem la această întrebare. Și dacă răspunsul este „Da!”, atunci ce facem? Un răspuns este ceea ce Sfântul Pavel îl învăța pe ucenicul său, Timotei „Așadar, îndemn, înainte de toate, să se facă cereri, rugăciuni, mijlociri și mulțumiri pentru toți oamenii, pentru regi și pentru toți cei care sunt în conducere, ca să ducem o viață pașnică și liniștită, cu toată evlavia și demnitatea”. Chiar mi-aș dori să aud că se declară o zi națională de rugăciune pentru nația noastră, pentru a avea conducători buni, o viață pașnică și liniștită.
Închei în modul mucalit a lui Andrei, Spulberă Vânt „Ah, ce păcat că nu ne-a ieșit. Aveam un slogan așa bun pentru afiș. Așa, scris mare, cu roșu: «Fraților, vă zic să nu mă votați, dar dacă mă veți vota, promit că voi fura mai puțin decât ceilalți»”. Eram în pauza de formare pentru un campus cu adolescenții, iar părintele Solideo, îndrumătorul nostru spiritual, ne-a auzit. Cam știa despre ce e vorba și cu acel zâmbet senin și unic al lui ne-a zis „Poate nu v-ați rugat destul”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Dacă realitatea noastră este doar una din multiplele posibile proiecții ale unei realități absolute, abstracte, matematice, peste puterea noastră de judecată ?
Iar legile fizice, ca și timpul, sunt specifice și valabile doar în Universul pe care-l percepem și îl cunoaștem, pentru restul de 95% existând doar ipoteze..?
Poate că în cazul ăsta Paradoxul lui Epicur ar avea alte conotații.. :))
Dar despre sentimentul de ură, ce părere ai.. ?
Iar absolutul e cu mult peste puterea noastră de înțelegere și percepție, el aparținând Creatorului, fie El Dumnezeu, sau AI.. :))
Și insist cu AI, pentru că Realitatea absolută, este abstractă, matematică.
Iar noi vedem doar o proiecție limitată la capacitățile noastre senzoriale și cognitive.