Foto: Guliver Getty Images
Cred că eram a X-a. Trecuse valul de bucurie de a fi fost admisă la un liceu bun și de a fi scăpat de școala de cartier unde mă temeam să merg la final de clasa a VIII-a de frica golanilor care ne atacau câteodată și uite-mă obișnuită deja cu ideea de a merge în centru cu tramvaiul, de a vedea lumea bună pe care o vedeai mai rar prin zona noastră. Acea lume parfumată și dichisită despre care puteai spune dintr-o privire că nu mănâncă salam ieftin și care uneori iese și la teatru.
Acest parfum și această dichiseală, asociate cu interesul meu nou apărut pentru propriul aspect aflat în transformare, aduc o provocare mare. Find săracă, neavând prea multe haine, neavând chiar ce mânca uneori, cum puteam eu să mă prezint în fața colegilor de liceu, care în mare parte aparțineau acestei lumi mai înstărite, în așa fel încât să ascund traiul sărăcăcios și să fiu acceptată și apreciată?
Arătoasă eram, isteață eram, ceea ce consideram eu că lipsea pachetului meu pentru a ajunge să fiu parte din lumea “bună" era aspectul acela sofisticat care vine natural când ai haine faine, citești reviste mondene și ești pur și simplu de-acolo.
La acea vreme, în 1998 mai exact, presa de modă era aproape absentă de la noi, netul nu exista așa că rarele surse de inspirație erau pentru mine rubrica de modă din Formula As și o revistă Vogue veche de vreo 10 ani, pe care mi-o dăduse o colegă de generală cadou.
Iar apoi, apelam la imaginația proprie. Lipsa de lucruri fizice a creat o abundență de idei în mintea mea. Vedeam haine peste tot, iar prin magazinele ce vindeau îmbrăcăminte second-hand intram ca să mă inspir, fără să cumpăr vreodată ceva. Dar, deși nu plecam cu hainele de acolo, plecam cu imaginea lor, pe care o prelucram, o asortam, visând apoi luni în șir la acele combinații.
Și pentru că niciodată nu am zis „asta e”, nu m-am mulțumit cu atât nici acum. Știam să cos la mașină pentru că o văzusem pe mamaia confecționând de la haine, la saci în care păstra grâul, părinții aveau niște haine vechi pe care nu le mai foloseau și uite așa s-a născut ideea de a îmi crea propria garderobă.
Rând pe rând, rochii de-ale mamei, sacouri și pantaloni de-ai tatei mi-au trecut prin mâini și au devenit haine potrivite mie. Procesul era o agonie pentru că habar nu aveam ce făceam, dar viziunea finală mă mâna să continui, să descos a mia oară și să refac. Ca să fiu sinceră, rezultatul mă dezamăgea mereu pentru că nu putea să se ridice la înălțimea viziunii ce mă motivase atâta vreme. Hainele arătau îndoielnic și erau cusute stângaci, dar aceste lucruri cădeau pe planul doi și erau uneori neobservate de ceilalți pentru că eu debordam entuziasm și mândrie purtându-le, iar ceea ce se vedea era că „Arina are haine deosebite”. Obținusem acceptarea și aprecierea dorite.
Partea frumoasă vine abia acum. Privind în urmă la acea experiență, văd clar cum în drumul spre ceea ce mi-am dorit cu ardoare contează atitudinea pe care am avut-o. Eram într-o situație în care mă loveam de un neajuns, iar în același timp îmi doream să obțin ceva, iar neajunsul îmi tăia șansele de a ajunge unde îmi doream. Ce am făcut în această situație? M-am plâns, m-am văitat? Am așteptat ajutor, salvare de la alții? M-am complăcut și am lăsat lucrurile așa? Am îmbrățișat ideea că „zarurile sunt aruncate”, că totul e deja definit? Nu, nu, nu!
Am gândit pozitiv, am luat frâiele situației în propriile mele mâini, am crezut că pot face ceva, că lucrurile nu sunt bătute în cuie și că pot obține ceea ce îmi doresc dacă muncesc pentru asta. Am descusut de mii de ori și am recusut tot de atâtea, fără să concep ideea abandonului. M-am enervat, m-am bosumflat și m-am consolat de nenumărate ori menținându-mă pe traseul spre ceea ce îmi doream.
Pe la final de liceu, când situația mea materială era cunoscută deja de toată lumea, o colegă mi-a mărturisit că ea a crezut multă vreme că eram putred de bogată de mă îmbrăcam așa non-conformist. M-am amuzat și i-am spus povestea hainelor mele.
Cu atitudinea aceasta, am obținut ceea ce mi-am propus și ceva în plus, mult mai valoros: am putut să îmi exprim creativitatea compensând pentru celelalte canale de manifestare ale ei care nu-mi erau permise, am învățat făcând practic, din greșeli, mi-am descoperit perseverența. Și cel mai mult, am aflat niște lucruri esențiale despre mine care m-au ajutat în definirea propriei identități: că am curaj, sunt îndrăzneață, că îmi asum cine sunt, că exprim cine sunt, am răbdare, am încredere în mine și tot așa.
Pe la final de liceu, când situația mea materială era cunoscută deja de toată lumea, o colegă mi-a mărturisit că ea a crezut multă vreme că eram putred de bogată de mă îmbrăcam așa non-conformist. M-am amuzat și i-am spus povestea hainelor mele.
Dacă ar fi să îmi analizez viața, toate punctele de cotitură care m-au adus azi aici au urmat acest tipar: al atitudinii de încredere, de disponibilitate de a face efort, de a apela la resurse interne ce, odată descoperite s-au ridicat deasupra neajunsurilor pe care le-am întâlnit.
Ce legătură au toate astea cu educația? Are.
Un mare reproș pe care îl pot face sistemului de educație este că el nu a contribuit cu nimic la aceste bătălii și mai apoi victorii personale ale mele, iar ele au fost majore în definirea personalității mele, în construirea vieții pe care o trăiesc acum. Ba chiar mai mult, au fost prea multe situațiile în care școala a fost cea care m-a rănit, m-a jignit, m-a ofensat, m-a lovit și eu a trebuit să mă ridic și să merg mai departe.
A fost interesant să apelez la capacitățile mentale pentru atâția ani, ba ca să memorez și să reproduc cantități uriașe de informații, ba ca să citesc literatură total irelevantă în ochii mei la acel moment, cum ar fi “Enigma Otiliei” sau „Ciuma”.
În mod interesant am ajuns la aceste lecții valoroase și trăiesc viața pe care am visat-o, însă drumul l-am parcurs de una singură, am depus eforturi mari, ce îmi luau din atenția și energia cuvenite studiului. Și atunci, mă întreb pentru ce atâta timp alocat școlii, pentru ce atâta Camus, realism și Perfect Tense când lecțiile cele mai importante le-am învățat în afara școlii?
Însă altele erau nevoile pe atunci, mai jos pe scara nevoilor emoționale, care nu-mi erau satisfăcute, cum era propria-mi enigmă și propria-mi izolare. Aș fi avut nevoie să o dau naiba pe Otilia și să aflu cine sunt eu, de ce sunt în stare, aș fi vrut să știu că va veni ziua când voi avea de mâncare în fiecare zi, că există speranță pentru un viitor mai bun și că toate eforturile pe care le fac pentru școală vor fi răsplătite într-o zi printr-o viață așa cum visam să trăiesc.
În mod interesant am ajuns la aceste lecții valoroase și trăiesc viața pe care am visat-o, însă drumul l-am parcurs de una singură, am depus eforturi mari, ce îmi luau din atenția și energia cuvenite studiului. Și atunci, mă întreb pentru ce atâta timp alocat școlii, pentru ce atâta Camus, realism și Perfect Tense când lecțiile cele mai importante le-am învățat în afara școlii? Toate aceste informații mi-au folosit doar în cadrul școlii și nu am clădit nimic valoros pe baza lor. Iar toți anii aștia de competiție acerbă între cine memorează mai mult pe unitatea de timp nu au lăsat loc pentru colaborare, empatie, autonomie, înțelegerea și prelucrarea informațiilor, spirit de inițiativă. Adică exact ce este nevoie în viața reală pentru a duce un trai împlinit.
Nu ar fi logic să folosim acești ani prețioși de educație mai înțelept? Să ne adresăm prin educație omului în întregul său complex, nu numai intelectului și pe alocuri altor componente așa cu facem acum?
Atunci când visez la sistemul ideal de educație el are exact rolul pe care l-a avut confecționarea de haine în liceu pentru mine: este un instrument de care te folosești pentru a ajunge acolo unde visezi în viitor, un prilej de a te descoperi, de a te exprima, un loc unde creativitatea prinde viață, unde întâlnești oameni ce te vor modela și da, o oportunitate de acumula cunoștințe sau deprinderi foarte utile pentru viitor.
Nu ar fi imperios să punem nevoile sale psihologice pe primul loc? Să fie luate în seamă situația familială și materială ale fiecărui copil, să fie recunoscut și asumat faptul că de exemplu, pubertatea este o perioadă turbulentă și elevii au nevoie de sprijin și consiliere pentru a trece prin ea? Sau că avem emoții ce ne afectează și ele nu pot fi date ca o perdea la o parte pentru a face loc disponibilității de a învăța?
Și la urma urmei, pentru ce pregătim elevii și studenții? Viața nu este un test academic, ci, așa cum o spun studii recente, un test pe care îl trec cu brio cei cu o inteligență emoțională ridicată și adaptabili la un mediu ce se schimbă din ce în ce mai rapid. Nu ar fi logic atunci să îi pregătim astfel încât să își însușească aceste trăsături?
Atunci când visez la sistemul ideal de educație el are exact rolul pe care l-a avut confecționarea de haine în liceu pentru mine: este un instrument de care te folosești pentru a ajunge acolo unde visezi în viitor, un prilej de a te descoperi, de a te exprima, un loc unde creativitatea prinde viață, unde întâlnești oameni ce te vor modela și da, o oportunitate de acumula cunoștințe sau deprinderi foarte utile pentru viitor.
Înainte de a oferi conținut academice, școala ar face bine să ofere elevilor siguranță emoțională, validare, să le insufle un set de valori sănătoase cum sunt o atitudine de corectitudine și autenticitate, perseverența, optimismul, o minte și o inimă deschisă.
Peste aceste pietre de temelie solid ancorate, cunoștințele se vor așeza natural, obstacolele apărute se vor depăși mai lesne iar micile victorii câștigate zi de zi se vor transforma în indivizi compleți și vieți împlinite.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Mi se pare ca, din pacate, Arina si-a pierdut autenticitatea fetei care a avut curajul sa isi croiasca haine si pe care o admir.
Da, scoala are lipsuri, dar solutia nu e transformarea ei intr-un centru de consiliere. E impersonala, e drept, iar dascalii comunistoizi si profii post-decembristi din ce in ce mai prost pregatiti si prost platiti nu sunt capabili sa modeleze oameni, mai ales avand programa drept instrument. Problema e mai sus, cred eu, la politica si politici.
PS: da, si eu m-am enervat cand am citit de rau despre Otilia si mai ales despre Camus! Dar e un privilegiu sa fi ajuns sa intelegi literatura pana la a o indragi - un privilegiu pe care il au familiile bune si cei norocosi.