„Iar cu sportul? Avem altele mai importante de gestionat”. Performanța românească, între primărie și tribune goale: drumul spre un model funcțional

foto: Profimedia

Bugetul armatei trebuie să ajungă în prezent la 3% din PIB, în timp ce o analiză a Blocului Național Sindical + Gazeta Sporturilor estima la nivelul lui 2019 că sportul reprezintă 1,72% din PIB, numai componenta din bani publici. Aceștia vin, în principal, de la autorități locale, ministere (sport, educație, apărare, interne) și Compania Națională de Investiții.

Asta ca să tăiem din fașă ideea că ”Iar cu sportul? Avem altele mai importante de gestionat”. Sau bani publici echivalentul a 1,72% din PIB nu contează?

Revenind, deși bugetul este consistent, impactul în societate este minim: românii nu fac sport, iar în lipsa rezultatelor, sportul românesc este minim integrat în circuitele competiționale internaționale mari generatoare de venituri (fotbal, baschet, formula 1, tenis, hochei, volei, rugby, handbal). 

Și asta pentru că, în realitate, clientul sportului românesc nu este cetățeanul, ci statul. Cluburile din primele eșaloane, indiferent de ramură, sunt în subordinea primăriilor și ministerelor care le asigură cea mai mare parte din buget, cel mai des în integralitate, iar pe deasupra le stabilesc și conducerea prin numiri directe. O formă nenaturală de organizare, nemaiîntâlnită (în UE cel puțin) și care stimulează cluburile să servească interesul autorității publice care le susține, nu pe acela al potențialului consumator, ceea ce explică (parțial) de ce doar 7 % dintre români au declarat că au asistat la evenimente sportive live în 2022 – cea mai scăzută rată din UE (alături de Bulgaria).

Acest lucru este valabil mai ales în sporturile de echipă, la cele individuale (în particular cele olimpice) se adaugă și miza premierilor imediate și pensii (între 750 si 3200 euro/lună) care pot fi activate imediat după retragerea din activitatea sportivă (indiferent de vârsta la care s-ar întâmpla asta).

Avem, deci, de-a face cu un mod de organizare ineficace, cu slabe rezultate în orice direcție, dar cel mai mare rău produs constă în dezangajarea cetățeanului din sport, dincolo de ce arată statisticile privind interesul românilor pentru sport.

La clubul instituție publică nu există noțiunea de implicare a voluntarilor, de a cărui comunitate depinde existența tuturor cluburilor mici din restul UE, ceea ce creează așteptarea la noi ca de tot și toate ”să se ocupe primăria” ceea ce e nerealist și păgubos. Practic se ajunge la a transforma sportul într-un serviciu public local precum... registrul agricol, de exemplu. În UE clubul amator e organizat prin asocierea de membri care lucrează împreună să își promoveze sportul, creând comunități în jurul asocierii lor, cu efecte clare în materie de coeziune socială, educație etc.

În zona profesionistă investitorul privat este inhibat să se implice de vreme ce clubul public nu poate să îi dea putere de decizie (management-ul cluburilor publice e asigurat de personal contractual care trebuie să dea concurs ca să ocupe posturi și oricum șeful de facto este șeful instituției finanțatoare – vezi primarul). Totodată antreprenorul este văzut doar ca o sursă de finanțare de tip mecena, deși pentru acesta este mai rațional să își asocieze imaginea propriei companii cu activități care conform unor cercetări de piață îi cresc notorietatea și implicit vânzările – sportul românesc rar este o astfel de activitate.

Dar cel mai important, implicarea antreprenorilor în sportul profesionist este semnificativ limitată din cauza unui fenomen economic cunoscut sub numele de crowding out. Mai exact, cluburile sportive finanțate de autorități– în special cele locale – beneficiază de sprijin bugetar constant, infrastructură subvenționată și acces privilegiat la resurse publice, ceea ce le permite să funcționeze independent de principiile cererii și ofertei din piață. Acest model de finanțare distorsionează concurența și descurajează investițiile private, deoarece antreprenorii nu pot concura în condiții egale cu entități care nu depind de sustenabilitatea financiară. În absența unui mediu predictibil și competitiv, capitalul privat migrează către alte sectoare sau forme de sponsorizare pasivă, ceea ce afectează dezvoltarea unui ecosistem sportiv profesionist autentic.

Iar toate astea vin în contextul unui cadru fiscal destul de motivant, printre cele mai generoase din UE din anumite puncte de vedere (este avut în vedere aici mecanismul sponsorizării), dar restul viciilor de sistem atârnă suficient de greu cât să țină la distanță capitalul privat și modelul său de organizare orientat spre performanță și eficiență economică.

Soluții pentru reformă

Acestea fiind zise, actualul climat politic orientat către un nou design de cheltuire a banului public are ocazia rară să vină cu acțiuni de reformă care nu trebuie neapărat să reducă din anvelopa financiară destinată sportului, ci să îl pună pe un traseu de transformare dintr-un sector dependent într-unul generator de venituri pentru bugetul public, după cum urmează:

1. Începerea unui proces de tranziție a cluburilor sportive publice către preluarea administrării lor de asociații (la nivel amator + copii și juniori), respectiv societăți comerciale la nivel profesionist, vizând aici atragerea de capital financiar privat, respectiv uman către sportul românesc;

• Ca pas intermediar poate fi avută în vedere reorganizarea cluburilor ca entități autonome cu guvernanță mixtă (public-privată), cu consilii de administrație în care să aibă loc și membri ai comunității, (ex.: reprezentanți ai părinților, ai foștilor sportivi sau ai sponsorilor). Acest model ar trebui să urmeze bunele practici din Europa de Vest, unde clubul e parte a societății civile, nu un apendice birocratic al primăriei.
• Este util aici un statut juridic special pentru cluburile sportive (asemănător cu asociațiile de proprietari sau cooperațiile), care să permită membrilor – părinți, sportivi, voluntari – să participe mai ușor la luarea deciziilor, în opoziție cu actualul cadru împovărător care presupune drumuri la instanțe pentru modificări de statut cu scopul de a permite introducerea de noi membri în organizație.

2. Este esențială menținerea implicării publicului (mai ales la nivel central) în sfera activității juniorilor prin demersuri de tip sport de seră în linie cu planurile federațiilor sportive (fiecare își cunoaște ograda cel mai bine) – de exemplu la rugby impulsionarea claselor de rugby la licee (lucru practicat atât de francezi la vest, cât și de georgieni la est) poate asigura acea masă critică de formare de sportivi pentru echipa națională, care să mențină competitivitatea rugby-ului ca motor pentru a îi pune bazele comerciale, care acum îi lipsesc;

3. Implicarea publică la nivel local este ideală în materie de furnizare de servicii de amenajare infrastructură sportivă (mai ales la nivel mic amator pentru care astfel de costuri sunt prohibitive) în condiții avantajoase, care să vizeze recuperarea investiției în timp, dar printr-o abordare diferențiată (sport amator vs. sport profesionist). Mai exact să se accepte că nu toate investițiile trebuie să producă venit direct, dar toate trebuie să producă valoare – fie economică, fie socială.

4. În privința finanțării, la nivel local, instrumentul legii 350/2005 privind finanțarea prin concurs de proiecte este ideal ca mijloc transparent și echitabil de finanțare a sporturilor, fără a avantaja o ramură sau alta;

• Se poate merge mai departe vizând ca autoritatea publică să rămână un partener financiar important, dar cu rol de catalizator pentru atragerea investițiilor private. Acest lucru se poate face prin granturi de cofinanțare, garanții publice pentru investiții în infrastructură sportivă sau scheme de matching funds pentru sponsorizări.

5. Întărirea rolului instituțiilor publice centrale care trebuie să iasă din logica gestionării administrative a unor linii bugetare și să devină centre de competență strategică, cu rol în: definirea direcțiilor naționale de dezvoltare a sportului; dezvoltarea standardelor minime de calitate pentru infrastructura sportivă, cluburi, resursă umană; armonizarea obiectivelor dintre educație, sănătate publică și sport, prin politici integrate;

• Autoritatea centrală va construi un nou sistem sportiv bazat pe date, transparență și măsurarea impactului. În prezent, lipsa unor date centralizate și a unor indicatori clari de performanță socială și economică în sportul finanțat din bani publici face imposibilă evaluarea reală a eficienței acestor cheltuieli.

Concluzie

România nu are nevoie de mai mulți bani pentru sport, ci de o reformă profundă a modului în care acești bani sunt administrați și direcționați. Nu mai putem trata sportul ca pe un serviciu public pasiv, ci trebuie să-l transformăm într-un ecosistem viu, interactiv și co-interesat, în care statul, comunitatea și mediul privat colaborează pentru a aduce beneficii sociale, economice și de sănătate publică. Asta înseamnă un sport cu cetățeanul în centrul său versus unul al inerției instituționale ca în prezent.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp