Sari la continut

Protecția datelor cu caracter personal

Din 25 mai Republica.ro aplică noua politică de protecție a datelor cu caracter personal și modificările propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR). Prin continuarea navigării pe platforma noastră confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

„Îi voi face pe oameni să plece într-un fel sau altul, fie pe ușă, fie pe fereastră”. Bullying-ul organizațional care a transformat un om într-o pată de funingine pe perete

Arareori ne aducem aminte că înainte de a deveni un prilej de sărbătoare pentru oamenii muncii, ziua de 1 Mai a fost un prilej de comemorare a celor care s-au jertfit pentru ceea ce azi considerăm un drept banal. Ziua de muncă de 8 ore.

O facem mai mult atunci când vreun reportaj tv ignoră goana după rating și mută accentul de pe număratul micilor care sfârâie pe grătare pe descrierea evenimentelor dramatice petrecute la Chicago în primele patru zile ale lunii mai a anului 1886. Evenimente care s-au soldat cu câteva zeci de morți și sute de răniți, printre manifestanți și forțele de ordine.

Pentru că anul acesta, în contextul pandemic presărat cu zeci de mii de victime și asociat cu previziuni sumbre pentru oamenii muncii, nu prea mai e loc pentru sărbătoarea de 1 Mai, vă propun să ne rezumăm doar la comemorarea victimelor din 1886. Și vă propun s-o facem nu pe 1 Mai ci pe 26 Aprilie.

De ce pe 26 Aprilie?

Priviți imaginea de mai jos:

Clădire France Telecom, Merignac

Foto: Valinco/Sipa Press/Profimedia

Clădirea din imagine pe a cărei fațadă, parcă dintr-o premoniție arhitecturală sumbră, puțul liftului și balcoanele reproduc forma unei cruci, este unul dintre multele sedii locale ale uneia dintre cele mai mari si mai puternice companii de telecomunicații din lume.

Dacă priviți cu atenție, în colțul din dreapta jos al clădirii se vede o pată neagră. Este tot ce a mai rămas din Rémy Louvradoux care 30 de ani la rând a muncit în respectiva companie, ultimii ani în această clădire și care pe 26 Aprilie 2011 a devenit, potrivit descrierii tragice a fiicei sale Noémie, doar: “o pată de funingine pe perete”.

În acea zi Rémy a revenit la fostul său loc de muncă și s-a sinucis, dându-și foc. Astfel el s-a alăturat zecilor de foști angajați ai companiei care s-au sinucis pe fondul pierderii locului de muncă în urma unei acțiuni de restructurare a business-ului. Pe lângă cei care s-au sinucis, sute de colegi ai lor au suferit tulburări psihice grave.

La mijlocul deceniului trecut conducerea companiei la care lucra Rémy Louvradoux și care tocmai trecuse printr-un proces de privatizare, a decis să lanseze o amplă campanie de rebrand-uire și vopsire în portocaliu. Printre măsurile care urmau să asigure succesul campaniei și totodată să sporească cifrele de profit a fost și cea de reducere a personalului cu 20%. Aproximativ 22.000 de posturi. Numai că această măsură era foarte greu de implementat, deoarece majoritatea angajaților vizați aveau încă statutul de funcționari publici, într-o țară în care această categorie dispunea practic, legal vorbind, de imunitate la concediere.

Așa că responsabilitatea implementării cu succes, prin orice mijloace, a acestei măsuri a fost asumată chiar de către CEO-ul companiei, Didier Lombard, care în 2006 le-a spus colegilor săi din conducere:

“Îi voi face pe oameni să plece într-un fel sau altul, fie pe ușă, fie pe fereastră”.

S-a ținut de cuvânt, astfel că în următorii ani, printr-o hărțuire morală dusă la extrem, i-a făcut pe cei mai mulți să cedeze și să plece pe ușă, iar pe unii mai puțin înțelegători i-a determinat să plece aruncându-se la propriu pe fereastră sau înjunghiindu-se în stomac în timpul unor ședințe de convingere derulate în biroul serviciului de personal.

Conform acuzațiilor aduse de procurori (în procesul intentat companiei ca urmare a plângerilor formulate de un număr important dintre cei rămași fără loc de muncă) în perioada aprilie 2008-iunie 2010 printre angajații alungați s-au înregistrat 19 sinucideri și 12 tentative de sinucidere. Ulterior s-au adăugat cea a lui Rémy Louvradoux și multe altele, ajungându-se la un număr de 60 de sinucideri la finele anului 2011, conform evidențelor sindicatului SUD-PTT. 

Evident că o companie, în anumite circumstanțe, are dreptul legal, rațional-economic și uneori chiar moral de a-și concedia o parte dintre angajați. La fel de evident este însă că o companie nu trebuie să recurgă la orice metodă pentru a scăpa de angajații săi.

Probabil de aceea procurorii nu au reproșat companiei France Telecom (despre ea este vorba și așa se numea încă la vremea aceea) „alegerile strategice de transformare a companiei” ci “maniera în care această restructurare a fost făcută”.

Evident că în ceea ce privește cauzele sinuciderii în general și cauzele în situații concrete de suicid putem teoretiza mult. Chiar și în cazurile în care cei ce recurg la acest act disperat lasă un mesaj în care menționează motivul gestului lor. La fel de evident este că pe lângă cauzele care de multe ori sunt psiho-individuale există aproape întotdeauna și factori externi favorizanți.

De aceea chiar dacă nu putem spune că sinuciderile la care m-am referit mai sus, în totalitate sau în parte, au asociată ca și cauză pierderea locului de muncă, nu putem nici să trecem cu vederea o serie de aspecte care pot fi considerate factori favorizanți și care țin de modul în care au fost tratați angajații de către companie.

Mă refer aici la declarația de intenție a CEO-ului companiei care s-a arătat hotărât să-i facă “să plece…pe fereastră” pe unii dintre angajați. Dar mai ales mă refer la sentința justiției franceze care pe 20 decembrie anul trecut a declarat compania France Telecom, pe CEO-ul ei și pe alte câteva persoane din conducere ca fiind vinovate de hărțuirea morală colectivă și sistematică a angajaților. Văzând sentința nu putem să nu ne gândim , în același timp, la încărcătura simbolică pe care unele dintre victime au dat-o gestului lor, alegând asemeni lui Rémy Louvradoux să-și curme viața într-unul din sediile companiei sau în fața acestuia. Și nu putem ignora unele mesaje, fără echivoc, de motivare a gestului sinucigaș, lăsate de alți colegi ai lor, precum Michel Deparis. În urma lui a rămas un bilet pe care scria: "Ceea ce a dus la acest gest este jobul meu. France Télécom este responsabilă de sinuciderea mea."

Vremurile în care angajații trebuiau să lupte cu prețul vieții pentru un program de muncă uman au trecut demult, în majoritatea țărilor de pe glob. Mai mult, în ultimele două decenii am putut vedea în unele state manifestații și proteste ample împotriva intenției de reducere a programului de lucru la 6 ore pe zi sau la 4 zile pe săptămână. În cele mai multe firme relația angajator-angajat nu mai este una de opoziție ci de parteneriat.

Cu totul altele sunt problemele pe care le ridică această relație în ziua de azi. Iar una dintre ele este hărțuirea angajaților de către companie atunci când vrea să scape de ei dar nu are la îndemână mijloace și justificări legale. Astfel de practici sunt, din păcate, prezente în multe firme, pretutindeni în lume. Și produc victime. Sunt aplicate la nivel individual sau îndreptate împotriva a sute, mii sau chiar zeci de mii de angajați. Ca în cazul de față dar și ca într-un alt caz în care au fost utilizate metode ilegale similare împotriva a peste o sută de mii de angajați, pe care l-am prezentat într-un articol anterior.

Numărul celor care s-au sinucis sau au suferit afecțiuni psihice grave pe fondul pierderii locului de muncă de la France Telecom este comparabil cu numărul morților și răniților (muncitori și forțe de ordine la un loc) de la 4 mai 1886 din piața Haymarket din Chicago. Merită un minut... de reculegere sau măcar de reflecție.

De aceea vin cu această propunere, ca anul acesta să comemorăm ziua de 1 Mai pe 26 Aprilie. Ca o modalitate de a ne aminti și de Rémy Louvradoux și colegii săi care asemeni manifestanților de la Chicago și-au pierdut viața, devenind victime (directe sau indirecte) de data asta nu ale gloanțelor ci a unei forme de oprimare mult mai rafinate:

Bullying-ul exercitat de managementul unor companii.

Și vă propun s-o facem cu speranța că ziua de 20 Decembrie 2019, ziua în care justiția franceză a condamnat compania în cauză și pe unii membri ai conducerii ei pentru hărțuirea morală a anagajaților, va deveni un prilej de sărbătoare în viitor, ca prima mare victorie împotriva bullying-ului individual sau colectiv practicat de unele companii.

A fost o victorie mare, chiar dacă pedepsele acordate au fost mai mult simbolice.

P.S.

Din păcate ziua de 20 Decembrie 2019 nu reprezintă numai o victorie. Ea are și o semnificație neagră care trebuie să dea de gândit, pentru întreaga breaslă a celor ce se ocupă de resursele umane în companii:

Printre cei care au fost găsiți vinovați și au fost condamnați, s-a aflat și Olivier Barberot. El conducea sectorul resurselor umane în France Telecom și a contribuit cu entuziasm la implementarea măsurilor inumane generate de imaginația bolnavă a șefului său.

Articol preluat de pe blogul www.worklifeintegration.ro.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Marturisesc ca nu inteleg de ce oamenii si-ar lua viata pentru asa ceva. Viata fiecaruia e unica, pretioasa in felul ei si NICI O COMPANIE din lume nu merita atata pasionata atentie, o legatura atat de stransa incat sa nu poti pleca fluierand, daca simti ca nu mai esti dorit. Nu-i nimic, te vor dori altii! Vei face altceva, vei descoperi lucruri noi, poate vei fi chiar mai fericit!!!! Un manager nou vrea sa faca curatenie?? Lasa-l, scuipa-l in fata cu niste vorbe de ocara si du-te.... Lumea e larga, el nu va sta pe scaunul ala forever, mai vine si o boala, o moarte, ceva....
    • Like 2
    • @ andreea dragusin
      Gr Mihai Gr Mihai check icon
      Eu nu inteleg de ce s-au sinucis si nu l-au rezolvat pe domnul Lombard. Aia de la 1886 asa rezolvau problema. Da se pare ca barbatul modern nu prea mai are testosteron.
      • Like 0


Îți recomandăm

Fetiță la laptop

Situația se poate schimba în orice moment și școli aflate acum în scenariul verde sau galben pot trece de pe o zi pe alta în scenariul roșu, dacă în cadrul lor vor fi confirmate 3 cazuri de Covid. (Foto: Guliver/ Getty Images)

Citește mai mult

Scoala din valiza

„Educația digitală nu înseamnă neapărat distanțarea între copil și profesor. Și aici îmi vine în minte un alt exemplu: profesorii dintr-o școală din Ialomița, care au devenit dependenți de copiii pentru a putea să folosească mijloacele digitale și s-au apropiat de copii”.

Citește mai mult

Andreas Lier - BASF

„Mă duc aproape în fiecare dimineață cu bicicleta la birou, pe o distanță de 3-4 km, în timp ce vecinii mei adoră să-și conducă SUV-urile, să stea în ambuteiaje, să polueze aerul, lăsând o amprentă mare de carbon doar pentru a se simți foarte confortabil și a afișa simboluri de statut social”, dezvăluie Andreas Lier, CEO al BASF România, într-un interviu pentru Republica.

Citește mai mult

O afacere cu cânepă

Ionuț a plecat în India în toamna lui 2017 ca să viziteze cele șapte orașe sfinte. A luat această decizie după un an și jumătate în care a lucrat pentru o companie elvețiano-britanică din Praga, unde ajunsese ca proaspăt absolvent al unui masterat în Olanda, care nu și-a găsit nimic de lucru în țară.

Citește mai mult

Andrei Pitis

Andrei Pitiş, unul dintre cei mai cunoscuţi oameni din industria locală de IT, a investit până în prezent în 15 startup-uri, după ce în 2018 a demarat un proiect prin care vrea să ajute 100 de români să ajungă milionari în euro din startup-uri în tehnologie.

Citește mai mult