„Într-o după-amiază nu puteam să mă opresc din plâns fiindcă ne murise un pacient, iar, două ore mai târziu, la magazin, în spatele meu, cineva ţipa că nu nu vrea să îşi pună masca!” Confesiunea unui medic de la „Infecțioase”

Aceasta a fost întâmplarea care a făcut-o pe doamna doctor Anca Ianiţcaia, medic specialist boli infecţioase la Spitalul „Victor Babeş” din Timişoara, să îşi facă publică neputinţa. De căte ori discutasem înainte, fusese optimistă că situaţia se va îndrepta, deşi, ca profesionist, spunea că virusul nu va putea fi invins până ce nu va apărea un vaccin, dar spera că seriozitatea noastră va limita îmbolnăvirile, aşa cum se întâmplase până pe la mijlocul lunii iunie în Timişoara. Doar că, pe măsură ce sfaturile colegilor săi, ale domnului doctor Musta sau ale managerului spitalului, prof. dr. Cristian Oancea, deveneau din ce în ce mai contestate pe reţelele de socializare, iar paturile secţiei dedicate bolnavilor de covid începeau să se umple, speranţa sa începea să se stingă.

„Se nimerise ca tocmai pe garda mea să vină prima suspiciune de coronavirus. Când am văzut izoleta aceea sinistră, mi-am dat seama că ceva se va schimba pentru totdeauna. Din fericire, testul a ieşit negativ. Dar, în zilele următoare, norocul acesta s-a dus.” şi-a început ea mărturisirea.

Spitalul „Victor Babeş” a fost unul din centrele care au tratat cei mai mulţi bolnavi de coronavirus, iar vocea specialiştilor săi era respectată. Întreg personalul făcea eforturi extraordinare în perioada stării de urgenţă pentru a fi la curent cu ultimele noutăţi în tratarea noii maladii, medicii erau în contact permanent cu specialişti din Italia sau China şi adoptau cele mai noi scheme de tratament prescrise la nivel mondial.

„Ca medic tânăr, posibilitatea de a munci într-o unitate de top, într-o echipă profesionistă, cu noutăţi care schimbă aproape săptămânal perspectiva asupra efectelor bolii şi medicaţiei pe care o poţi prescrie, este unică. Din păcate, atunci când te lupţi cu o pandemie, satisfacţia de a salva oameni aparent fără speranţă, este anulată de morţile pe care le raportezi. Nu e nimic eroic, e ca într-un război: când ai mai înaintat puţin în teritoriul inamic, vezi că, lângă tine, câmpul este plin de camarazii tăi ucişi.”

Din fericire, nimeni nu s-a infectat în spital, însă victimele au fost numeroase printre pacienţi. Fiindcă, în războiul cu bolile, camarazii nu sunt doar cei din personalul medical, ci oamenii. Şi nu e vorba doar de vieţile al căror fir s-a curmat, în mare parte în saloanele de terapie intensivă, ci şi de cei care au plecat cu sechele care, probabil, îi vor urmări pentru toată viaţa: insuficienţa respiratorie este doar una dintre ele.

„Anca, m-am pregătit puţin pentru discuţia asta şi am citit câteva articole publicate de reviste medicale presstigioase. Pentru mine, un profan în ale medicinei, un coronavirus ar trebui să afecteze aparatul respirator. Dar constat că acesta face mult mai multe daune în organism comparativ cu SARS-ul ori MERS-ul.”

„Din păcate, aşa e. Aş putea vorbi cel puţin o oră despre cum afectează organismul acest virus. Te aştepţi să vezi CT-uri cu plămâni distruşi, însă devine greu să îţi explic cum se formează acei trombi care duc la afectarea inimii sau a rinichilor, probleme care nu ar trebui să apară la un astfel de virus. Am avut pacienţi cu simptome moderate care m-au întrebat dacă se vor însănătoşi. Le-am spus că vor fi ok, nimic nu putea anticipa evoluţia fatală. Am avut un pacient cu simptome moderate care a ajuns rapid la terapie intensivă. Când i-am analizat ultimele probe de sânge nu ne-a venit să credem ce se întâmplase cu trombocitele şi cum se putuse modifica de la o zi la alta hemoleucograma. Din păcate, nu mai puteam face nimic pentru el fiindcă ultima probă o analizasem după survenirea decesului. Este o maladie surprinzătoare, de multe ori, şi te face să te simţi neputincios, inutil, îţi vine să urli când vezi că nu poţi face nimic pentru pacienţi care aveau nu zile, aveau decenii de viaţă pe care ar fi trebuit să îi trăiască frumos.”

Discuţia noastră se desfăşoară telefonic, dar emoţia şi lacrimile îi îneacă vocea. Nu îmi imaginez cum poate fi o profesie în care asişti neputincios la moartea unui om pe care trebuie să îl salvezi.

Anca îmi spune că medicii, în această perioadă şi, mai ales, în spitalele de covid, plâng des.

Şi nu e doar din cauza numărului de victime sau al evoluţiei neaşteptate a bolii. Pacienţii au nevoie să îşi cunoască medicul, să îi vadă reacţia feţei, de multe ori doar vorbele nu conving o persoană, pacienţii caută să desluşească din mimica lui dacă, atunci când îi asigură că „totul va fi bine”, nu le oferă o falsă speranţă, mai ales când e vorba de o boală nouă, cu atâtea necunoscute.

„Imaginează-ţi cum e să fii un pacient de a cărui boală medicul se fereşte ca de ciumă: e îmbrăcat din cap până în picioare cu un costum izolat complet, cu faţa acoperită de o mască, ochelari şi vizieră. E normal ca omul din faţa ta să se gândească că nimeni nu îşi doreşte soarta lui. Când se deschide uşa salonului, nu ştie dacă intră medicul cu care a discutat ieri, dacă e o asistentă sau un alt medic care nu îi cunoştea evoluţia de până atunci. Şi unii dintre pacienţi stau săptămâni la rând în salon. Cei mai mulţi te recunosc după ochi: un medic cu ochi verzi sau albaştri e mai uşor de ţinut minte.”

Recunosc că, atunci când am trecut pe la mai mulţi medici pentru un diagnostic complicat, care necesita analiza unor specialităţi diverse, am început să am îndoieli cu privire la competenţa unora dintre ei. Iar problema mea nu putea fi echivalată cu diagnosticul de Sars-Cov-2. Acum trebuie să avem încredere în medici transformaţi în Robocop, cărora nu le putem pune zeci de întrebări, cărora nu le vedem chipul şi care, probabil, de dincolo de materialele de protecţie, ni se par impersonali, fără compasiune şi umanitate. Din fericire, discuţia cu un medic care se află în prima linie a tratării noii maladii îmi infirmă îndoiala mea: avem mulţi profesionişti, cadre medicale implicate care nu vor să accepte că „pacientul nu mai avea zile”, care studiază permanent şi părăsesc spitalul numai când oboseala nu le mai permite să se concentreze.

Doar că, dacă în primele luni, pacienţii aveau încredere în medici, acum, tot mai mulţi ajung să se îndoiască de tratamentele primite, în cazul unor simptome medii doresc să se izoleze acasă, de fapt, să stea bolnavi în mijlocul familiei, într-un apartament de bloc, şi chiar să pună la îndoială rezultatul pozitiv şi afectarea adusă de boală.

„E trist când oameni care ştii că au nevoie de îngrijire constantă se uită strâmb la tine şi îţi spun că pot avea singuri grijă, acasă, de soarta lor. Crede-mă că eu, vreme de trei luni după ce izbucnise epidemia, nu mi-am văzut părinţii sau bunicii. Doar când cazurile au scăzut foarte mult, după ce se ridicase starea de urgenţă, mi-am revăzut familia. Dar, înainte de a pleca, am făcut un test pentru a fi sigură că nu fusesem îmbolnăvită. Nu înţeleg cum unii dintre noi sunt în stare să se ducă în mijlocul familiei după ce primesc acest diagnostic: nu ştii cum reacţionează la boală o altă persoană, dacă va scăpa cu viaţă şi cum va scăpa. Am avut spitalizaţi câteodată ambii soţi şi s-au făcut bine. Dar am avut o familie în care starea soţului s-a agravat brusc, a fost internat la terapie intensivă şi s-a dus în câteva zile. Soţia lui l-a văzut pentru ultima dată când l-am dus din salon la ATI. A fost îngropat fără ca doamna să îşi mai poată lua rămas-bun de la el. Atunci cum aş putea eu să cer să fiu lăsată să stau acasă, lângă cei dragi, cunoscând că port acest virus. Unde s-a dus compasiunea şi iubirea? Chiar nu putem să facem un mic sacrificiu pentru a-i proteja pe ceilalţi? Zilele trecute am internat o pacientă aproape de vârsta mea, de-abia împlinise 34 de ani. A murit la câteva zile de la internare. Nu am putut să îl întreb pe colegul care a constatat decesul dacă acasă o aşteptau copii. Şi văd femei de vârsta ei care se înghesuie în cluburi la mare fiindcă se cred invulnerabile... e tragic!”

Aş fi vrut să împărtăşesc cititorilor Republicii câteva trucuri ale unui medic din prima linie: dacă îşi administrează anumite suplimente alimentare, face anumite exerciţii, ia preventiv vreun medicament. Dar secretele le cunoaştem cu toţii: sa facem sport, să mâncăm fructe şi legume, iar cei cu un sistem imunitar scăzut pot lua multivitamine şi minerale. Nimic altceva. Medicaţia se dă numai celor bolnavi şi numai de către medic în funcţie de starea fiecărui pacient.

„În medicină, rar există miracole şi etape care pot fi arse. Profesorul Raoult, o somitate în domeniu, apăra hidroxiclorochina, Plaquenilul antimalaric. Nu îl mai prescriu după ce studiile OMS au arătat că nu e eficient. În plus, am constatat şi probleme de ritm cardiac. Până la urmă, medicina e o ştiinţă, chiar dacă fiecare pacient e diferit. Iar în asemenea maladii, încrederea în medici este esenţială. Din păcate, dincolo de simptomele „medicale”, acest virus are şi un efect nemaiîntâlnit: îi convinge pe unii că nu există. Parcă aşa se spunea despre diavol, că marea lui realizare e să ne facă să credem că nu există. Ebola e un virus frust, însă consecinţele infectarii sunt îngrozitoare, iar mortalitatea ridicată, peste 50%. Covidul este un virus complicat, cu o mortalitate mult mai mică, însă e un virus insidios, care ucide de multe ori din cauza neglijenţei şi nepăsării noastre. Dacă ar fi avut simptomele Ebola, până acum l-am fi înfrânt fiindcă am fi stat cuminţi, izolaţi, ieşind doar când trebuia să muncim. Cu acest coronavirus ne facem singuri viaţa mai grea şi aducem moartea mai aproape de noi.”  

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp