Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

„Oglindă, oglinjoară …” – poveste cu şi despre părinţi narcisici

parinte - adolescenta

Foto: PhotoStock-Israel / Alamy / Alamy / Profimedia

Vă amintiți povestea Albei ca Zăpada? Era o tȃnără care avea, ca toţi tinerii, o mamă. Mamă care avea mare nevoie să se ştie „cea mai frumoasă din ţară”.

Ei bine, povestea asta e de multe ori întȃlnită în viaţă. În rol de Albă ca Zăpada, un tȃnăr – bărbat sau femeie, nu are importanţă. Tȃnăr care îşi începe viaţa de adult, cu alte cuvinte îşi ia propriile decizii şi în plan personal, şi în plan profesional şi începe, aşa cum este normal psihologic şi social, drumul desprinderii de familia de origine şi al construirii universului propriu, de adult.

În rolul mamei cu oglinda, un părinte narcisic. La fel, poate fi bărbat sau femeie, narcisismul nu face diferenţe de gen. Părinte care are o nevoie excesivă de a fi cel mai iubit. Poate că nu o va spune aşa, o va îmbrăca în „cel mai deştept”, „cel care are întotdeauna dreptate”, „cel mai puternic”, „cel mai admirat”, „cel care a făcut cel mai mult pentru copil”, dar pȃnă la urmă toate se reduc la o teamă de abandon excesivă, care este caracteristică personalităţii narcisice.

Ei bine, narcisicul în cauză a încercat încă de la începuturile sale să îi convingă pe toţi cei din jur să îl aduleze, dar … asta e viaţa, nu toţi oamenii pot fi convinşi de supremaţia absolută a unui narcisic. Aşa că, nemulţumit de răspunsul celorlalţi adulţi din jur, narcisicul a decis să îşi construiască regatul în altă parte, respectiv a avut un copil şi a devenit centrul universului acestuia. Nu de alta, dar pentru un copil părinţii chiar sunt universul în întregime.

Lucrurile păreau că s-au aşezat: părintele a putut să îi arate copilului, în multiple moduri, că el e “cel mai cel” – şi în multe aspecte, pentru copilul mic, acest “cel mai cel” a fost şi adevărat. Copilul a crescut convins fiind că are atenţia şi dragostea părintelui – evident, nu necondiţionate (aşa cum ar trebui să fie) ci doar dacă a oferit la schimb admiraţie. Copilul s-a obişnuit că mama sau tatăl au nevoie şi de ascultare absolută şi de atenţie permanentă, şi de dese mărturisiri de tipul “tu eşti totul pentru mine”. A mai crescut şi cu exploziile de mȃnie ce au însoţit o prea mare admiraţie/apropiere faţă de alte persoane (fie ei adulţi cum ar fi profesori, alte rude sau părinţii prietenilor, fie chiar copii de aceeaşi vȃrstă); poate că uneori nu a fost mȃnie explicită, dar au apărut imediat fie critici acerbe la adresa defectelor “competitorilor”, fie supracompensări din partea părintelui. Într-un fel sau altul copilul a fost obligat să rămȃnă fixat în cercul din jurul narcisicului.

Da, dar … copilul a crescut. A devenit mai întȃi adolescent, apoi tȃnăr. A trecut în etapa de viaţă în care a început să se gȃndească la propria lui familie, sau la propriile opţiuni profesionale, să ia decizii singur…

Asta însă este ceva de nesuportat pentru părintele narcisic. Orbit de teama de abandon, acesta nu mai gȃndeşte în termeni de “să-i fie bine copilului meu” ci pe coordonatele “să îmi dea ceea ce am eu nevoie”. Iar nevoia este de o relaţie fuzională cu copilul-adult. Părintele vrea să ştie tot ce gȃndeşte, simte şi face copilul, şi identifică imediat punctele în care acesta nu mai priveşte la părinte drept centrul universului.

Drept care părintele porneşte asaltul.

Asalt care are mii de faţete: de la a-i pune la îndoială dreptul la decizie pȃnă la a-i ocupa tot universul pentru a nu mai lăsa loc altcuiva.

De multe ori în acest moment copii fug: fug fizic de acasă, plecȃnd la facultate sau la muncă în alt colţ al ţării sau al lumii, sau fug psihologic într-o relaţie de cuplu. Vreau să fiu foarte clară: şi separarea cu scop profesional şi intrarea într-o relaţie de cuplu sunt normale şi sănătoase psihologic pentru tȃnăr. Termenul de fugă se referă aici la percepţia părintelui narcisic, şi nu implică vreo critică la adresa tȃnărului.

Însă părintele percepe această evoluţie normală a lucrurilor ca pe un abandon. Şi începe să îşi perceapă copilul ca pe un fel de deţinut evadat care trebuie prins şi readus în recluziune cu orice preţ.

Dacă s-a mutat copilul în alt oraş, nu e nicio problemă. Părintele cere (imperativ) copilului să “ţină legătura”, pentru că “îl iubeşte”, “are nevoie să îl audă”, “aşa este normal”, “aşa a făcut şi el cu părinţii lui”, “aşa face toată lumea”. Şi da, toţi copii ţin legătura cu părinţii lor, le împărtăşesc bucuriile, uneori şi necazurile (dacă simt că părintele ar putea oferi un suport), se interesează de sănătatea părinţilor, se bucură cȃnd aceştia au lucruri bune de povestit şi le oferă empatie cȃnd se confruntă cu necazuri. Asta este o normalitate a lucrurilor, dar cȃnd copilul are de fapt de dat un raport detaliat zilnic, de la ce a mȃncat la cu cine a discutat şi ce a decis în lucruri foarte simple, asta se cheamă abuz. Plus că părintele are un simţ special de a interveni, cerȃndu-şi drepturile fix atunci cȃnd copilul încearcă să îşi consolideze propria autonomie. Ca prin farmec, părintele se îmbolnăveşte cȃnd tȃnărul vrea să plece într-o mică vacanţă cu partenerul de cuplu, se declară părăsit şi trist cȃnd vine revelionul, sau Crăciunul, aşa că tȃnărul ar trebui să dea fuga să petreacă sărbătorile cu părinţii, sau pur şi simplu dă telefon sau vine în vizită taman sȃmbătă seara, cȃnd cuplul tȃnăr îşi dorea un moment de intimitate.

Uneori părintele încearcă să “cumpere” atenţia copilului, oferind tot felul de cadouri, de la “ţi-am cumpărat un apartament” pȃnă la “o să cresc eu nepoţii”. Dar, precum mărul oferit Albei ca Zăpada, şi acesta este otrăvit: apartamentul se dovedeşte a fi în acelaşi bloc cu părintele (ca să poată să “îşi facă drum” să “mai vorbească cu copii”, sau pur şi simplu ca să “le aducă o prăjitură”). Dacă sunt şi nepoţi, păi atunci e un motiv bun de mutat efectiv în familia tȃnărului şi de început a pune ţara la cale, pentru că evident că ajutorul ăsta e de plătit cu supunere.

Şi ce să vezi, odată cu maturizarea, tȃnărul a lăsat să intre şi alte persoane în viaţa lui. Asta e o ofensă de neiertat pentru părintele narcisic. Care părinte începe să provoace drame, conflicte, pentru a arăta că ceilalţi sunt răi, sunt interesaţi, sunt “cumva”, adică numai buni de îndepărtat pentru că au “uzurpat” locul central al părintelui.

Bun, şi cu Albă ca Zăpada cum rămȃne?

Albă ca Zăpada trăieşte o dramă: îşi dă seama că părintele este toxic, dar, pentru că e mama sau tata, continuă să îl iubească şi să încerce să îl mulţumească. Tânărul e sfȃşiat între nevoia de o viaţă a lui şi dorinţa de a-şi mulţumi părintele. Din păcate, dacă părintele e narcisic, nu va putea fi mulţumit, şi sănătos este ca tȃnărul să îşi vadă de viaţa proprie. Greu însă cu sfâșierea de suflet produsă de narcisic. Pentru că rana asta este mereu adȃncită de întrebări de tipul: “de ce petreci sărbătorile cu X cȃnd eu sunt singur?”, “de ce nu te sfătuieşti cu mine cȃnd alegi un job?”, “de ce nu mă chemi şi pe mine la petrecerea cu prietenii tăi?”, “de ce nu îmi spui cȃnd ai plecat la teatru?”, “de ce nu îţi alegi cariera pe care ţi-am sugerat-o eu?”, “ce faci cu banii?”, “cum îţi creşti copilul?”. Orice ar face tȃnărul nu e bine, orice ar spune pentru a “îmbuna” părintele nu e destul, mereu greşeşte undeva, niciodată nu e suficient de atent la nevoile părintelui, niciodată nu e suficient de prezent …

Pe de altă parte, părintele de mult timp a uitat că e părinte, copilul este deja “inamicul”, persoana care nu se lasă controlată. Părintele devine manipulativ, îşi caută aliaţi, transmite mesaje prin rude sau prieteni, cu alte cuvinte se declară în război şi, pentru că narcisicul are nevoie să aibă mereu dreptate, răsucește realitatea în fel şi chip, ajungȃnd pȃnă la a-şi declara copilul iresponsabil, doar pentru a nu îşi recunoaşte propriile exagerări şi greşeli.

Din păcate povestea de mai sus este povestea multor Albe ca Zăpada. Pe unii din aceşti tineri i-am întȃlnit în terapie. Bravo lor că – atunci cȃnd au simţit că nu mai reuşesc să îşi facă ordine în furtuna emoţională – au apelat la suport. Pentru ei e importantă clarificarea, înţelegerea faptului că toate aceste “vini” nu sunt ale lor, ci sunt din povestea părintelui. Odată cu această clarificare începe construcţia unor graniţe sănătoase între “cine sunt eu şi ce îmi doresc eu pentru mine” şi “ce doreşte mama/tatăl meu”. Punerea graniţelor are loc uneori cu certuri şi discuţii aproape “cu cuţitul pe masă”, alteori prin izolarea completă a tȃnărului. Nu sunt momente foarte plăcute, iar cursul terapiei urmează să aducă şi o înţelegere mai filozofică asupra situaţiei şi găsirea unui tip de interacţiune mai sănătoasă, în care tȃnărul să îşi conserve eul personal, dar să nu îşi expulzeze complet părintele, ci să îl păstreze la o distanţă psihologică sănătoasă. Asta nu înseamnă că “revoluţia” independenţei psihice nu se va petrece uneori cu “violenţă” (psihologică), important este însă să nu se instaleze un conflict de durată şi care să îi consume toate resursele tȃnărului. Nu de alta, dar şi dacă păstrează toată viaţa resentimente părintelui, tot acesta a “cȃştigat”, pentru că a rămas, în alt mod, să “ocupe” psihicul copilului. Nu e uşor de găsit punctul de echilibru, în care eul personal şi viaţa privată să nu fie afectate, dar să fie păstrat şi un loc (de dimensiuni sănătoase) pentru părinte – uneori ia ani, pentru că şi intruziunea părintelui s-a creat în ani mulţi, dar se poate, iar cei care au reuşit îşi dau seama că eforturile lor le-au adus o nepreţuită pace interioară şi acord cu sinele.

Ce se întȃmplă cu părintele, în tot timpul asta? Sănătos ar fi să îşi recunoască exagerările şi să respecte graniţele. Din păcate, de multe ori, prins în plasa propriilor construcţii mentale, în care a declarat război tuturor celor din jur, nu mai poate să dea înapoi, sau nu ştie cum să o facă, sau nu are puterea de a o face pentru că îşi imaginează că o recunoaştere a greşelii i-ar aduce un blam de nesuportat. Părintele narcisic nu crede că poate fi pur şi simplu iubit şi de la distanţă, şi de un copil care are propria lui familie, deşi de fapt asta se întȃmplă mereu şi aşa este normalitatea. Aşa că propagă conflictul, apoi se plȃnge tuturor de cȃt de nerecunoscător, imatur, insensibil este copilul. De multe ori găseşte vinovaţi în altă parte: “soţul/soţia l-a îndepărtat de mine”, “socrii l-au manipulat”, “l-au stricat prietenii” sau, în ultimă instanţă “terapeutul ăla i-a băgat gărgăuni în cap”.

Uneori şi aceşti părinţi vin în terapie. Din păcate sunt tipicii clienţi care vin pentru a-şi întări simptomul. Caută terapeuți despre care li se pare că au un profil psihologic potrivit pentru a le da dreptate şi vin fie pentru a le demonstra copiilor că ei au încercat, dar nu a folosit la nimic, fie căutȃnd în terapeut un aliat. Uneori chiar pentru a avea argumentul că “terapia asta nu-i bună de nimic, am verificat eu şi e degeaba”. Pentru că un terapeut nu va întări niciodată un simptom dezadaptiv, sau chiar toxic. Părintele se declară “în căutarea unei căi de comunicare cu fiul/fiica”, dar de fapt ar dori să afle cum poate manipula cu mai mult succes. Odată ce i se transmite, mai mult sau mai puţin “cu mȃnuşi”, dar cu fermitate, că normalitatea este separarea tȃnărului de părinţi (atenţie, separare normală ca stadiu de dezvoltare psiho-socială şi nu separare de tip război total), părintele fie îşi găseşte motiv să plece din terapie (am prea multe lucruri de făcut, luna asta nu am bani, etc.) fie că pleacă “cu scandal”, respectiv punȃndu-se în poziţie de conflict şi cu terapeutul, căruia îi reproşează fie că nu ştie meserie, fie că nu este suficient de flexibil, fie că nu dă dovadă de empatie, sau că ei cu o problemă au venit şi de alta se ocupă terapeutul.

Da, sunt perfect de acord că, dincolo de ce ştie terapeutul, există întotdeauna acel factor uman care face ca unii clienţi să se “potrivească” cu unii terapeuți, la nivelul unei “chimii interumane” care are un rol foarte important în proces, iar eu personal întotdeauna le spun clienţilor că, dacă simt că au o reţinere faţă de cum sunt eu ca persoană, este mai bine să caute un coleg mai acordat pe stilul propriu, pentru că este mai importantă reuşita procesului clientului, decȃt să fiu eu acceptată la nivel profund de către acesta. Dar un astfel de părinte va merge din terapeut în terapeut şi fiecăruia îi va găsi o “hibă”, pentru că de fapt nu doreşte decȃt un singur lucru. Să i se dea dreptate. Chiar cu prețul profundei nefericiri a … Albei ca Zăpada.

Articol preluat de pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult

RetuRO

Sunt pline rețelele sociale cu postări ale oamenilor care descriu că simt furie, frustrare, neputință, când văd deșeuri în Lacul Roșu sau lacul cu nuferi din Ipoteștii lui Eminescu, în stațiuni montane sau pe litoral. Le vedem peste tot - pe stradă, pe marginea drumurilor naționale, în tren, din tren, pe lângă calea ferată, în grădinile blocurilor, în gropile de gunoi de la marginea satelor, pe albiile pârâurilor și râurilor, în păduri.

Citește mai mult
sound-bars icon