Foto Getty Images
La un moment dat, datorită probabil dublei mele calităţi, de cadru didactic universitar şi de psihoterapeut, am fost solicitată de un client pentru management academic – cu alte cuvinte persoana în cauză adunase suficient de multe restanţe încȃt să creadă că ar avea nevoie de ajutor pentru a depăşi acest impas.
În cursul primelor şedinţe am căutat să descopăr care este modul de abordare al învăţării de către clientul meu, aşa că l-am rugat să deschidă unul din testele pe care le susținuse şi să îmi detalieze pas cu pas cum a procedat pentru obţinerea răspunsului la o întrebare oarecare.
Spre marea mea mirare, am descoperit că cel în cauză proceda astfel: copia întrebarea în bara de căutare din Google, apoi copia răspunsul oferit de motorul de căutare şi îl completa în zona de răspuns din test. Asta fără să citească întrebarea, şi, evident, fără să analizeze răspunsul.
Era clientul meu un caz special? Ei bine, de multe ori cȃnd văd ce răspunsuri primesc la unele teme, am impresia că se repetă fenomenul. În destule cazuri primesc la teme rezolvări corecte şi complete, dar care se referă la părţi de materie neparcurse încă sau la elemente de detaliu care clar depăşesc competenţele achiziţionate de studenţi pȃnă la momentul temei.
Mai mult decȃt atȃt, descopăr că, de multe ori, în loc de un răspuns scurt şi la obiect, care să reflecte înţelegerea materiei şi gȃndirea critică a studentului, primesc răspunsuri (corecte de altfel) care par să fie formulate fără legătură cu conţinutul cursului. În cazurile fericite, adică cele ale studenţilor corecți, există la sfȃrşit şi referinţe bibliografice, dar … lipsa de gȃndire personală rămȃne. Da, ştiu că este greu pentru studenţii din anii mai mici să facă pasul de la a memora şi reproduce la a gȃndi cu capul lor – iar temele mele de multe ori îi provoacă să facă exact asta, pentru că şi asta face parte din procesul de învăţare.
Şi totuşi, oare nu există şi alte fenomene psihologice care să explice cele de mai sus, dincolo de explicaţiile facile de tip “sunt dezinteresaţi”, “nu le pasă”?
Un studiu recent (*) s-a concentrat pe această confuzie între “ce ştiu oamenii şi ce ştie Google”. Într-o serie de 8 experimente, autorul a căutat să vadă în ce măsură facilitatea de acces la informaţie prin motoare de căutare prietenoase duce la distorsiuni în ceea ce priveşte credinţele cognitive ale oamenilor.
Rezultatele au arătat că atȃta vreme cȃt căutarea de tip Google produce rezultate utile aproape instantaneu, oamenii încep să confunde ceea ce ştiu ei cu ceea ce pot obţine prin căutarea pe Google. De multe ori procesul obţinerii de informaţii prin căutare este mai rapid decȃt cel al accesării informației în memoria proprie, aşa că a folosi Google pare să fie mai eficient; din păcate, asta distorsionează şi aprecierea personală asupra a ce ştie o persoană, iar cei care au răspuns la teste avȃnd acces la Google şi-au supra-apreciat ulterior capacitatea de a răspunde corect la o serie de întrebări fără să mai aibă acces la internet. În plus, confrunţaţi cu un sistem de punctare al rezultatelor intenţionat eronat, cei care foloseau Google nu au avut tendinţa de a disputa rezultatele, în timp ce respondenții care şi-au folosit cunoştinţele proprii au dat dovadă de gȃndire critică şi au pus la îndoială corectitudinea notării.
O altă serie de teste şi-a îndreptat atenţia asupra modului în care căutarea pe internet vine automat să înlocuiască o căutare similară în memoria proprie. Cei care au avut acces la un sistem de căutare Google dotat cu o întȃrziere a răspunsului de cȃteva zeci de secunde, sau au primit ca sursă de informaţie ajutătoare Wikipedia, care nu oferă un răspuns direct, ci implică o selecţie a informației de către cititor, au preferat mai degrabă să se raporteze la cunoştinţele proprii în rezolvarea chestionarelor; în plus, aceştia au fost mai capabili de a-şi aprecia rezultatele viitoare în raport cu un utilizator Google clasic.
Ce concluzii sunt de tras de aici
Google a fost gȃndit ca un motor de căutare prietenos şi rapid, care să poată funcţiona aproape ca o parte integrantă a creierului uman. Folosirea Google duce aproape întotdeauna la răspunsuri corecte – chiar dacă uneori acestea răspund formal la anumite întrebări şi nu ţin cont şi de scopul formativ al acestora. Pentru că este foarte rapid, multe persoane par să fi deprins o “eficientizare” a procesului de gȃndire, care însă nu mai diferențiază între ce ştie persoana şi “ce ştie Google”. Dacă pentru chestiuni practice, de tip trivial, această eficientizare este benefică (nu am nevoie să ţin minte o adresă, un număr de telefon, o listă de acte necesare pentru a obţine ceva de la vreo autoritate), atunci cȃnd Google înlocuiește complet gândirea personală, lucrurile se complică. Nu de alta, dar în viaţa reală apar problematici (profesionale şi personale) care nu sunt (şi nu pot fi) cuprinse în algoritmii Google, oricȃt de evoluați ar fi aceştia. Pentru a rezolva astfel de probleme este necesar ca fiecare persoană să îşi dezvolte capacitatea de selecţie critică a informației, dar şi capacitatea de a găsi soluţii bazate pe gȃndirea proprie, pe combinarea informației existente în moduri noi, creative.
Aşa că a căuta pe Google poate fi pe de-o parte un avantaj (informaţie uşor disponibilă) şi pe de altă parte un handicap, în condiţiile în care se face confuzia între ce ştiu eu şi ce ştie Google, mai ales dacă ajung la concluzia că Google poate şi gȃndi în locul meu. Nu militez aici pentru înlăturarea acestui mare ajutor informațional, ci pentru preluarea critică a răspunsurilor oferite şi mai ales pentru folosirea informației ca ajutor în rezolvarea de probleme şi nu în loc de contribuţia personală la rezolvare.
(*) Ward, A. F. (2021). People mistake the internet’s knowledge for their own. Proceedings of the National Academy of Sciences, 118(43), e2105061118.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.